O istorie a bisericii de rasarit

    "Cartea aceasta este o reflecție asupra lungului pelerinaj istoric al Ortodoxiei, este o încercare de a discerne în trecutul nostru ce este esențial și etern, și ce este secundar, care rămâne în trecut.      Dintotdeauna am fost uimit de lipsa dinlăuntrul ­Bisericii Ortodoxe a unei reflecții istorice care să vizeze întreaga Biserică, Biserica în plenitudinea ei. Memoria noastră istorică pare să fie fragmentată în memorii ­locale și naționale, ca și cum – vai! – viața noastră ar fi Biserica însăși.      Însă fără recuperarea memoriei comune, fără o înțelegere comună a trecutului nostru comun, nu vom recupera acea universalitate a vieții și a experienței ortodoxe, pe care le mărturisim și proclamăm ca fiind esența însăși a Tradiției noastre. (...)      Prezentul depinde întotdeauna de nivelul la care am „receptat” trecutul; sper că această carte să fie un oarecare ajutor în acest proces esențial." - Alexander Schmemann     Fragment din volum:       “Începând cu perioada lui Constantin, Biserica creștină a ieșit la suprafață și a încetat să mai reprezinte un loc al adunărilor semiclandestine, astfel că a devenit, treptat, centrul vieții religioase a cetății. În Constantinopol, noua sa capitală, care a fost deschisă ceremonios, în anul 330, Constantin a gândit un plan al unui oraș creștin care urma să fie standardul oricărei construcții citadine în Evul Mediu creștin. Clădirea Bisericii reprezenta centrul său mistic, inima sa. O biserică încunună orașul prin cupola să ori îl proteja cu umbra să sacră. Ideea însăși a fost admisă ca fiind împrumutată din pagânism, și istoricii încă se contrazic în definirea motivelor ce l-au inspirat pe Constantin în reclădirea Bizanțului antic — dacă era viziunea unui centru sacru al imperiului creștin sau ecoul unui vis antic al unei cetăți filosofice. În orice caz, pentru generațiile viitoare, Constantinopolul a rămas centrul creștin al imperiului. De acum înainte, în clădirea Bisericii, întreaga viață a omului a primit o consfințire religioasă. Adunarea bisericească din cadrul ei, treptat, a coincis cu adunarea cetățenilor.     O nouă legătură „fizică" s-a stabilit între Biserică și lume. Martirul care a suferit în această cetate era, în mod natural, distinct de mulțimea martirilor, el fiind sfântul local, patronul spiritual al cetății; și rugăciunea adusă în Biserică „pentru toți și în numele tuturor" era acum percepută mai întâi ca rugăciune pentru acel loc particular și acel popor anume. În mod firesc, a ajuns să includă nevoile lor zilnice și să îmbrățișeze întreaga viață a omului într-un fel nou, de la naștere la moarte, în toate formele sale: guvernamental, social sau economic. E adevărat că, frecvent, pentru mintea populară, sfântul creștin avea semnificația formală a zeului local sau „a geniului" și slujba Bisericii era interpretată ca un ritual religios care consfințea toate aspectele vieții. Totuși, în același timp, clădirea Bisericii și cultul deveneau acum principalele canale de propovăduire a creștinismului într-o lume semipagană — era școală pentru o nouă societate creștină."