O logodna foarte lunga

O noapte și o zi din iarna anului 1917. Cinci soldați azvârliți în Picardia înzăpezită, în tranșeele inamicului, se zbat să supraviețuiască. Cel mai mic nu are nici douăzeci de ani.   În cealaltă parte a Franței, după ce se instaurează pacea, Mathilde, care îl iubește, vrea să descopere adevărul. Se luptă să-l găsească, mort sau viu, în labirintul în care s-a pierdut. Căutarea îi este o logodnă lungă în les années folles și ea va continua până la capătul speranței, într-un roman care te pune pe gânduri. Fermitate și fragilitate, acțiune și așteptare în destinul unei eroine greu de uitat și într-un roman care coboară în adâncimile sufletului. Fragment din cartea "O logodnă foarte lungă" de Sebastien Japrisot: "Din nou e surprins de întrebare, se codește. Răspunde: „Vreo zece minute. De ce?" Atunci a fost făcută fotografia condamnaților? El se gândește că, într-adevăr, e singurul moment când omul său, numitul Prussien, a putut s-o facă fără ca el să-și dea seama. În ce scop a copiat scrisorile condamnaților? Scrisorile puteau să fie oprite de cenzură sau să nu ajungă la destinatări din alte motive. Se gândea să se asigure la sfârșitul războiului că au fost primite. Înainte de Mathilde, s-a mai întâlnit cu vreo rudă a unui alt condamnat? Nu. Rănile și boala nu i-au lăsat răgaz. La Cap-Breton s-a dus fiindcă nu era departe. Și-apoi, era mulțumit că poate să conducă din nou o șaretă. Acum nu mai are chef să răscolească prin cenușă. A fost numit adjutant, cum i-a dat de înțeles comandantul lui? Spune „da" cu o mișcare forțată din cap, ferindu-și într-o parte ochii lucind de lacrimi. Mathilde n-ar vrea să-l vadă smiorcăindu-se iar, așa că tace o clipă. El singur revine asupra întrebării. Spune că a terminat războiul ca adjutant-șef. Pe patul de spital, la Paris, a fost decorat cu Crucea de Război. Două lacrimi i se revărsă din ochi, dar nu curg pe obraji. Și le șterge cu degetele, cu un gest aproape copilăresc. Murmură: „Asta contează mult pentru mine, e adevărat." Se uită la Mathilde printre celelalte lacrimi imposibil de stăpânit, cu buzele întredeschise și tremurânde. Ea îl simte că e în pârgul unei mărturisiri, însă el scutură din cap și bâiguie: „Nu pot." Mai târziu, după ce și-a recăpătat cât de cât puterea, glasul, îi spune lui Mathilde că nu trebuie să-l disprețuiască fiindcă păstrează pentru el anumite lucruri."