Regele Lo-Melkhiin a ucis trei sute de fecioare înainte să ajungă în satul ei, căutându-și o soție. Când ea vede norul de praf din zare, știe că el a sosit. Știe că o va vrea pe fața cea mai frumoasă: sora ei. Însă jură că n-o va lăsa să fie următoarea. Eroina fără nume din romanul lui E. K. Johnston face tot ce-i stă în puteri ca să fie luată în locul surorii sale. Ajunsă în palatul lui Lo-Melkhiin, descoperă că e un loc bizar și primejdios, unde statuile au priviri înspăimântătoare și firele se țes singure în veșminte strălucitoare. Deși e convinsă că va muri, darul ei de povestitoare o ține în viață. Cu fiecare poveste, crește și puterea ei magică, dorința cea mai mare a feței fiind aceea de a-l salva pe regele preschimbat în monstru. „Plină de emoție și frumusețe, O mie de nopți își va răspândi vraja asupra cititorilor, fermecându-i încă multă vreme după ce ultima poveste va fi spusă.” - Alexandra Bracken, autoarea seriei de mare succes Minți primejdioase „Un fantasy în care legenda și simbolurile se împletesc într-o aventură fascinantă. Stilul lui Johnston e încărcat de lirism, amintind de clasicele povestiri arabe din O mie și una de nopți, care reprezintă punctul de plecare al romanului.” – Booklist „O lectură impresionantă.” - Publishers Weekly Scriitoarea canadiană E.K. Johnston a trăit pe patru continente și a petrecut veri spectaculoase în deșertul iordanian. E.K. Johnston a mai scris „The Story of Owen: Dragon Slayer of Trondheim” (roman finalist la Premiul Morris pentru literatură dedicată adolescenților), „Prairie Fire” și „Exit, Pursued by a Bear”. Fragment din carte: „În cea de-a zecea dimineața, când m-am trezit singură în camera mea confortabilă și mi-am dat seama că trăiam încă, n-am mai fost surprinsă. Un fior mi-a trecut prin trup, iar pereții s-au închis în jur. Văzusem strania și puternica energie și descărcarea dintre mâinile mele și ale lui Lo-Melkhiin. Începusem să bănuiesc că ursita mea moarte urma să fie pricinuită nu de otravă, nu de cuțit și nici de degetele lui strivindu-mi grumazul. Aici era o lucrătură pe care n-o înțelegeam; vreo zeitate blestemată din familia lui Lo-Melkhiin sau poate demonul din po-vestiri, jucându-se pe deasupra degetelor noastre unite. Asta urma să-mi aducă sfârșitul. Nu puteam să mă rog zeității pe care soră-mea o făcuse din mine. Cuvintele îmi rămâneau înțepenite în gâtlej. Dar puteam să mă rog, așa cum o făcusem întotdeauna, oaselor tatălui tatălui tatălui meu, chiar dacă acestea se aflau atât de departe. Am tras adânc aer în piept, așa cum mă povățuise mama, și mi-am chemat în minte icoana cerului albastru și a nisipului cafeniu. Înainte, când soră-mea și cu mine făceam asta, îi țineam mâinile în palme și ne ciupeam una pe alta ca să nu ne pufnească râsul. Nu ne lipsea evlavia cu tot ce însemna ea, dar eram copii și copii găsesc oriunde lucruri de care să se amuze. Mama se încruntă, dar mama surorii mele zâmbea alături de noi.”
