Simon Nardis (auziți deja muzica?) e salvat. Nu mai bea, nu mai ia droguri, nu se mai arunca în legături pasagere cu femei, nu mai cântă jazz. E sănătos, are o viață echilibrată, o soție iubitoare, o situație respectabilă ca inginer specialist în încălzirea halelor industriale. și e mort pe dinăuntru. Dar, într‑o seară, la un club, într‑un mic oraș la marginea mării, se așază în fața unui pian. Cu un pahar în mână. De pian se apropie o femeie. Trec minute. Ore. „Debbie îl trăsese pe Simon într‑o zonă oarecum sexi, un pic vulgară, de o indecență, ca să zic așa, moderată, totul într‑un swing cu scandări răspicate. (...) Sună foarte bine. Îmi imaginez că Debbie se frecă, lasciv, de pian, cu mișcări de femeie fatală, stil anii ’40. Pianul lui Simon și vocea și trupul lui Debbie se seduceau reciproc. Publicul era în extaz.” Trenurile pleacă din gară, unul după altul, spre casa unde îl așteaptă soția răbdătoare și un motan capricios. Simon Nardis pierde toate trenurile, mai puțin unul, trenul pasiunii, al recăderii în păcat, al renașterii.
