Departe de ochii muritorilor, într-o lume de umbre și primejdii, are loc o aprigă luptă pentru putere. După secole de stabilitate, echilibrul dintre Curțile zânelor a dispărut și Irial, stăpânitorul Curții Întunecate se luptă să-și țină unite zânele rebele și devenite recent foarte vulnerabile. Dacă nu va reuși, vor urma vărsări de sânge și multă brutalitate. La 17 ani, Leslie nu știe nimic despre zâne și intrigile lor. Când se simte atrasă de un prea frumos tatuaj format din ochi și aripi, nu știe decât că și-l dorește din tot sufletul, convinsă că va fi un simbol tangibil al schimbărilor pe care și le dorește cu disperare în viața ei. Tatuajul va aduce schimbări, dar nu cele la care visa Leslie, ci schimbări sinistre, profunde, care vor fi mai mult decât simbolice. Aceste schimbări îi vor apropia pe Leslie și pe Irial, atrăgând-o pe Leslie tot mai adânc în tărâmul zânelor, unde, incapabilă să reziste farmecelor acestei lumi, va fi expusă multor pericole. Melissa Marr continuă poveștile despre zâne cu o istorie întunecată, despre tentații și consecințe și eroism în cele mai neașteptate momente.
Fragment din roman:
"După ce Leslie părăsi liceul Bishop O.C., nu era foarte sigură încotro se îndreaptă până ce nu se trezi la ghișeul de bilete din gară.
- Vreau un bilet spre Pittsburgh pentru acum.
Bărbatul din spatele ghișeului mormăi ceva neinteligibil atunci când ea îi strecura banii. „Bani pentru urgențe, Bancnote." De obicei, ezită să-și cheltuiască banii pe o excursie de câteva ore ca să meargă la un muzeu, dar, în acel moment, simțea că trebuie să se afle într-un loc plăcut, să vadă ceva care ar face ca lumea să pară din nou normală. În spatele ei, câțiva indivizi începură să se îmbrâncească. Oamenii din jurul lor începură să se înghesuie și ei, înghiontindu-se.
Domnișoară, trebuie să vă dați la o parte. Bărbatul aruncă o privire peste ea în timp ce-i întindea biletul pe sub geamul ghișeului. Încuviință din cap și se îndepărtă de larma mulțimii. Pentru o clipă, simți parcă un val de umbre care se revărsă asupra ei, prin ea. Se împiedică. „E doar frică." Se străduia să creadă acest lucru, să-și spună că-i fusese frică, dar că nu-i mai era.
Călătoria la Pittsburgh și plimbarea prin oraș erau ca într-o ceață. Ochii ei observau lucruri ciudate. Câteva cupluri - sau complet străini unul față de celălalt, după apectul foarte diferit al hainelor, într-unul dintre cazuri – au fost jenant de intime în tren. Un băiat frumos, cu brațul tatuat complet scăpă o mână de foite sau de biletele de hârtie în timp ce trecea, dar, pentru un moment bizar, crezu că tatuajele i se desprindeau de pe piele, ca să se rotească până departe, duse de vânt. Era ceva fantastic. Leslie se miră o clipă de ciudățenia acestor lucruri, dar mintea ei refuză să se concentreze. I se părea ceva rău să pună la îndoială lucrurile stranii pe care le simțise și văzuse. Când încerca să facă asta, un fel de tensiune de sub pielea ei o forță să se gândească la ceva, la orice altceva.
Apoi, intră în Muzeul de Artă Carnegie și totul păru în regulă. Ciudățeniile și întrebările dispărură. Chiar lumea dispăru în timp ce Leslie rătăcea fără țintă, trecând de coloane, călcând pe pardoseala lucioasă, urcând sau coborând scările. „Trage aer in piept!"
În cele din urmă, nevoia ei de a fugi încetă complet și încetini pasul. Își lăsă privirea să alunece peste picturi până ce ajunse la una care o făcu să se oprească. Rămase tăcută în fața acesteia. „Van Gogh. Van Gogh e bun." O femeie mai în vârstă trecu prin sală. Pantofii ei răsunau pe pardoseală într-un ritm constant în timp mergea, un ritm hotărât, nu grăbit. Câțiva studenți la Artă stăteau cu caietele de schițe deschise, fără să observe nimic în jurul lor, captivați de frumusețea picturilor de pe pereții galeriei. Pentru Leslie, să fie într-un muzeu era la fel cu a fi într-o biserică, era ca și cum aici există ceva sacru chiar și în aerul pe care-l respira. Astăzi, acest sentiment era exact ceea ce-i trebuia. Leslie stătea în fața tabloului, privind cu atenție câmpiile întinse de un verde crud, proaspete și deschise, minunate. „Pace." Asta îți inspira tabloul: un pic de pace încremenită în spațiu.
- Liniștitor, nu?
Ea se întoarse, surprinsă că cineva se putuse apropia de dânsa atât de ușor, fără să-l simtă. Supervigilența de care dădea dovadă de obicei era absentă. Niall stătea lângă ea, uitându-se la tablou. Cămașa lui nu era băgată în pantaloni, ci atârna peste jeanșii largi, cu talie joasă, iar mânecile cămășii erau suflecate, lăsând-o să întrezărească brațele bronzate.
- Ce faci aici? Întrebă ea.
- Te-am întâlnit pe tine, se pare. El aruncă o privire în spate, unde o fată mlădioasă, cu lujeri de viță pictați pe piele, stătea și se uita mirată la ei. Nu că aș vrea să reproșez ceva, dar nu ar trebui să fii la ore cu Aislinn? "
