Ochiul caprui al dragostei noastre

  •  Autor distins  cu Thomas Mann Prize pentru literatură Noua carte al lui Mircea Cărtărescu adună cele mai frumoase povestiri, eseuri și articole publicate de el de-a lungul ultimilor ani în antologii și reviste de prestigiu din Suedia, Germania, Austria și România. Multe dintre texte sunt inedite în spațiul românesc. Subiectele sunt diverse, de la istoria poetului Ovidiu, exilat la Tomis, la povestea fabuloasei insule Ada-Kaleh, de la dureroase amintiri din prima copilărie la basme psihanalitice și fantastice, de la evocări ale unor scriitori dispăruți de curând la mărturisiri personale pline de dramatism. Ceea ce unește aceste scrieri, oricât de amplă ar fi distanța dintre subiecte, este puterea dintotdeauna a lui Mircea Cărtărescu de a transforma totul în poezie, unicitatea combinației de grație, sinceritate și viziune care caracterizează stilul paginilor sale. ...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subțiri ca lița sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrșire. ...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrînești. Cum ridurile te acoperă. ...De cîte ori îmi cumpăr un oraș și-l țin pe palmele amîndouă (cum ctitorii țineau odată biserici de jucărie) orașul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraș fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă. ...De-aici și meseria mea: constructor de ruine. Vocația mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebați pe mine despre locuri uitate și părăsite din Europa. Mama însăși a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunați-vă-n jurul meu, deschideți-mi țeasta și contemplați-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voștri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viața, amant al unui harem de ruine. În adolescență, ghemuit în pat, mi se-ntîmplă să citesc uneori de dimineață pînă seara, uitînd să mănînc și aproape și să respir, pentru că paginile – pe care de fapt nici nu le mai vedeam – descriau oameni adevărați, nori adevărați, orașe adevărate, pe cînd, dacă-mi ridicam privirile, nu vedeam decît jalnice umbre. Îmi dădeam seama că se inserează doar cînd paginile se făceau roșii ca focul, apoi cenușii. Drama vieții mele a început mai tîrziu, cînd în locul Cărții am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărți, așa cum au făcut-o generația mea și cele precedente. Și că utopia lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat. Fragment din cartea "Ochiul căprui al dragostei noastre" de Mircea Cărtărescu:   "În zorii aceleiași zile ne-a dus la spital cu febra de patruzeci și două de grade. A vrut să rămână cu noi, dar asistentele au alungat-o. Ne-au pus în pătuțuri alăturate. Pe marginea lor se plimbau gândacii de bucătărie. Ne-au făcut injecții cu seringi grosolane ca aparatele de tortură. Ne-am zbătut o zi întreagă în delir și fierbințeală. Peste noapte am adormit, și-n vis am avut coșmaruri oribile. A doua zi dimineață, cum am deschis ochii, am privit spre pătuțul de lângă mine. Am strigat de parcă visele rele abia începuseră: pătutul era gol și așternutul proaspăt întins. Trebuie să fie teribil să te trezești într-o zi, să te privești în oglinda de deasupra chiuvetei și să nu vezi pe nimeni. Asta am simțit eu atunci. Eu și Victor stătuserăm ochi în ochi timp de cinci ani, eram într-un fel unul și-același. Cum să tai cu ferăstrăul, simetric, un trup de copil? Am urlat până m-am învinețit. Nu mi-a răspuns nimeni. Victor dispăruse, și dispărut este până-n ziua de azi.  Părinților mei li s-a spus că băiatul le-a murit peste noapte. Dar nu li s-a arătat niciodată un trup. La țipetele mamei au apărut oameni în uniformă. La zbaterile lor pe la ministere și cabinete juridice au apărut civili care i-au sfătuit să tacă. La scrisorile lor disperate către conducerea de-atunci a țării nu li s-a răspuns niciodată. Pe Victoraș l-a înghițit pământul mizerabil al unor vremuri cumplite. N-am știut niciodată ce s-a-ntâmplat cu el. Până azi duc flori, de ziua mea, la un mic mormânt gol.  În fiecare dimineață, când mă uit în oglindă, nu văd pe nimeni. Dar de câte ori trec pe la mamă, care are acum optzeci de ani, o cuprind în brațe, îmi lipesc tâmpla de-a ei și atunci simt că, asemenea vântului paraclet, pe care nu-l știi de unde vine și încotro se duce, Victor este și el acolo, în îmbrățișare. Simt tâmpla lui sprijinită de-a mea, mama îi simte cealaltă tâmplă. Ne contopim privirile până ce ochii noștri formează iar, dilatându-se și dizolvându-și transparența, acel unic ochi căprui, ochiul nesfârșit de blând al dragostei noastre."