Personal, în afara „tăieturii" (sau „croielii") textului critic, capabil să-și susțină elegant propria greutate a stofei, nu am absolut nicio prejudecata cu privire la critică. De-a lungul anilor, am aflat că, practicând-o din pură plăcere (Laurențiu Ulici mă consideră, spărgând curajos o formulă rutinară, „critic de duminică"), nu o poți aborda deliberat, într-un fel sau în altul, pactizând, spre exemplu, cu un grup de putere sau servind interese străine judecății de valoare. Sunt total independent și nu am parti-pris(uri) din acest punct de vedere, vaccinat la zi și complet imun. După părerea mea, fiecare carte și fiecare text - de luat în seamă literar - își au înglobate în miezul lor viu propria formulă critică. Trebuie să ai tonus vital, intuiție și răbdare, o lentilă perfect focalizată pentru toate tipurile de lectură, pe cât posibil, de la cea informativă ori circular exploratorie la cea de cercetare aplicată, pentru ca textul să se dezlege și să vorbească singur într-un limbaj pe cât de accesibil și tonic, tot pe atât de comprehensiv. Ochiul lentilei critice, într-o asemenea abordare, trebuie să spun, nu se reduce la față oricât de șlefuită a unei simple oglinzi (de nerefuzat și ea în unele cazuri!), fiind menit, datorită groundului teoretic permanent reclamat sau adus în discuție, ,,să Îndrepte" de fapt imaginea realității artistice revelate și să-și creeze astfel propria determinare specifică. Actul critic pe care îl practic de peste trezeci de ani se face deopotrivă din perspectiva proximității textului prin sine Însuși, cât și de la nivelul unui orizont metacritc, comparatist și cultural complinitor. Simțitor mai dezarticulat, speculativ și impresionist la începuturi, cu timpul, el a devenit o favoare a exercițiului curent, întreprins în singurătate, cu finețe disociativă, calm și reală pla cere... - Ștefan Ion Ghilimescu
