Colecția Corint Istorie va aduce continuarea volumului „Destin în bătaia vântului”, jurnalul detenției Evgheniei Ghinzburg. După mărturiile cutremurătoare din Destin în bătaia vântului (despre calvarul său până a ajuns în iadul numit Kolîma), în a doua parte a jurnalului său, Evghenia Ghinzburg descrie viața în Gulag, eliberarea sa după ispășirea pedepsei, domiciliul forțat în Magadan până în momentul reabilitării oficiale din 1957. Cu o voință teribilă și încrederea că adevărul va triumfa, autoarea a avut puterea să reziste până la capătul drumului, ieșind din anii de teroare mai puternică, descătușată și dornică de viață, mai sensibilă și continuând să iubească poezia, cea care i-a adus alinare în momentele de cumpănă. Fragment din volum: “Capitolul 14. - 49 grade Celsius 49 este lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Pentr că, abia începând cu 50 intră în acțiune umanismul oficial al unității sanitare. - 50 de grade este deja o zi în care ești scutit de muncă, nu trebuie să mergi în pădure. Dar să încerci să-l faci să recunoasă pe gardianul numit Pistruiatul că da, sunt chiar 50, nu 49! Termometrul atârna pe peretele negru, din bârne, al barăcii gardienilor. Pare un anacronism. De parcă o catastrofă mondială generală deja a avut loc, iar pe pământ - din nou primitiv, originar - s-a salvat din întâmplare acest fragment al civilizației dispărute. - Ei, priviți! Uite, priviți de pe partea asta! Se vede clar, 50, spun eu, ridicând un chibrit spre coloana de mercur ce licărește. Pistruiatul, cu noua lui scurtă albă, vătuită, vine mai aproape aprinzându-și bricheta. - Exact 49! Noiembrie. Decembrie. Ianuarie. Februarie... Zilnic viața începe pentru mine chiar cu această dispută: e 49 sau 50? Și rația e din ce în ce mai mică. Deja pentru prima categorie, pentru cea mai înaltă muncă de la punctul forestier, sunt 400 de grame. Dar cine poate să îndeplinească norma pentru prima categorie? Abia stăm pe picioare. Ger și foame. Foame și ger. Mă rog, a fost cea mai neagră, cea mai mortală, cea mai blestemată dintre toate iernile mele din lagăr. Și doar eu, comparativ cu altele, am avut mare noroc. Când s-a trimis etapa noastră la Sudar din zona centrală Elghen, chiar în ultimul moment, când Maria Sergheevna cu lacrimi în ochi ne conducea, a venit în fugă Lidka și mi-a transmis de la URC că acolo o să am numai jumătate de normă. Trebuie să tai lemne doar jumătate de zi, și asta numai pentru încălzirea barăcilor, încăperilor gardienilor, bucătăriei și ambulatoriului. Iar în cea de-a doua jumătate a zilei, să tratez. Pentru că printre noi nu e niciun fel de personal medical, iar eu, în anul pe care l-am lucrat la centrul pentru copii, alături de medici, probabil că am învățat destul ca să fiu felcer."
