Cu mulți ani în urmă, am început o explorare plină de ardoare a mării lirice argheziene. Timp de trei ani, am străbătut‑o în lung și în lat, am coborât în adâncurile ei. Apoi, firul cercetărilor s‑a întrerupt. Între timp – în vara anului 1955 –, l‑am întâlnit pe Poet, o singură dată, într‑o dimineață, la mare. Eram încă atât de tânăr, și considerăm încă cu atâta umilință scrisul meu ca fiind nevrednic de a se alcătui într‑o „opera”, șî de a sta măcar alături de o operă precum aceea a Poetului, încât n‑am îndrăznit să‑i vorbesc despre incursiunile pline de o riguroasă fervoare în universul său imaginar. Mai târziu, a fost prea târziu. Pentru a‑i studia opera, îl vom jertfi cu bună știință pe Tudor Arghezi, acel om care a fost, supunând unei epohe toate câte le știm sau presupunem că le știm despre el. Nu vom uita, însă, că Poetul, Artistul, Scriitorul despre care vom vorbi nu reprezintă decât făptura mitologică pe care o deducem din singura substanță „argheziana” ce ne interesează, aceea a cuvintelor sale scrise. A‑l merita pe Arghezi înseamnă a găsi acele cai spre scrisul său, acele modalități de exprimare, de formulare, acele valori și structuri, acele echivalente prin care să ne putem apropia această operă sau, altfel spus, prin care ea să devină pentru noi o prezentă. O monografie de referință asupra operei argheziene. O capodoperă, pentru prima dată în Colecția Ediții definitive.
