Tema esentiala a Simonei Popescu a fost, chiar de la inceputurile scrisului ei, pur si simplu misterul existentei. [...] Inca de la primele ei texte, poeta se afla, parca fara sa stie, in cautarea unei metafizici personale, a unor puncte de stabilitate care sa faca suportabile propriile-i exuvieri. - Gheorghe Craciun
Am crescut cu poemele din Xilofonul... si Juventus. Le-am descoperit la paisprezece ani, de unul singur, din intimplare, si mi le-am insusit ca pe niste bunuri numai ale mele, asa cum mi-am insusit, tot atunci, un intreg raft de volume ale unor autori care mi-au ramas, fara exceptie, dragi pina azi. La unii, am comis imprudenta de a ma intoarce in deceniul cit am tinut cronica saptaminala si, marturisesc, nu mi-a fost usor ca, scriind despre ei, sa accept ca unele dintre secventele de care eram atasat mi se pareau la maturitate, inaudibile, ca rostite de o voce stinsa. Multe dintre acestea ajunsesera sa mai conteze doar ca piese de muzeu, peste care numai vitrinele istoriei literare faceau sa nu se depuna praful. M-am temut, deci, ca nu cumva, recitind in extenso poezia Simonei Popescu (caci nu m-am putut abtine: am reluat si Lucrari in verde) sa nu descopar vreo oboseala in ton sau cine stie ce imagine previzibila. N-a fost cazul: totul s-a deschis ca in Simfonia a patra a lui Mahler, care, ori de cite ori as asculta-o, reuseste sa ma loveasca de la primul sunet de Glockenstab. Doar ca in Xilofonul... si in celelalte nu e nici o ciocnire de metale, ci o scena in care literalul se dizolva in hipnotic. - Cosmin Ciotlos
