Palatul de gheata

    Tarjei Vesaas (1897‑1970) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori norvegieni ai secolului XX, a figurat de trei ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Tarjei Vesaas a devenit cunoscut pe plan internațional la mijlocul anilor ’60, când Palatul de gheață a fost tradus în engleză, apoi în multe alte limbi.     Unn, o fetiță de unsprezece ani singuratică și introvertită, are un secret întunecat pe care ar vrea să i‑l împărtășească lui Siss, noua ei prietenă, dar ceva nenumit o împiedică să vorbească. A doua zi va merge să vadă Palatul, o structură de gheață formată de apa unei cascade, pentru a nu se mai întoarce niciodată.      Fragment din volum:       “Dar asta ce era?     S-a îndreptat de spate. Deasupra ei plutea ceva ce nu mai simțise niciodată, iar ea a început să strige - acum avea la îndemână o fântână adâncă, întunecată, plină de strigăte, dacă avea nevoie dar n-a scos decât un strigăt.     Era ceva în gheață! La început nu avea nici o formă, dar în momentul în care ea a strigat, a prins contur și a strălucit ca un ochi de gheață acolo, înfruntând-o, oprindu-i în loc gândurile.     Era, în mod clar, un ochi, un ochi enorm.     Creștea tot mai mare în timp ce ea se uita la el, chiar în mijlocul gheții, plin de lumină. De aceea n-a strigat decât o dată. Și totuși, când s-a uitat din nou la el, ochiul nu era înfricoșător.     Acum gândurile îi erau simple. Frigul le paralizase încetul cu încetul. Ochiul de gheață era mare și se uită la ea fără să clipească, dar nu trebuia să se teamă, și tot ce putea concepe mintea ei era: Ce cauți? Aici sunt. Într-un fel și mai confuz, i-a venit un gând familiar în asemenea situații: N-am făcut nimic rău.     N-am de ce să mă tem.     S-a așezat din nou ca mai înainte, cu picioarele sub ea, și s-a uitat în jur, pentru că ochiul adusese mai multă lumină și se vedea mai bine în încăpere.     E doar un ochi mare.     Sunt niște ochi mari aici.     Dar îl simțea privind-o de acolo de sus, și a fost silită să ridice capul și să întâlnească privirea ochiului nemișcat.     Iată-mă. Aici am fost tot timpul. N-am făcut nimic rău.     Treptat, camera s-a umplut de melodia picăturilor de apă. Fiecare picătură era ca o frântură de cântec. În fundal se auzea vuietul continuu, aspru, și apoi venea clipocitul, ca o muzică mai plăcută în mijlocul vuietului. Îi amintea de ceva ce uitase demult, și din pricina asta era ceva familiar și liniștitor."