Palatul de spini

Un tărâm unde magia nu cunoaște limite   Emryn, o simplă muritoare cu o reputație proastă, ar fi dat orice să scape de puterile ei. Făcând parte dintr-un popor de sclavi controlați de elfi, secretul său ar putea s-o coste nu numai viața ei, ci și a familiei sale. Știa de la o vârstă fragedă că avea abilitați pe care niciun muritor nu ar trebui să le aibă, ce o făceau să se întrebe dacă nu cumva în timp ar putea atrage atenția elfilor Luminii, cele mai puternice creaturi din lume. Avea dreptate. Fiind descoperită și condamnată la moarte, Emryn a fost salvată de o bestie mitică și înfiorătoare care a dus-o tocmai în inima orașului elfilor Întunecați, un popor meschin ce ura oamenii. Aflând că va fi folosită de un grup de rebeli pentru a detrona Marele Consiliu al Elfilor și că familia ei se află în mare pericol, Emryn a luat o decizie pe care nu credea că o va lua vreodată - îi va ajuta să schimbe istoria lumii, cu prețul protejării familiei sale. Captiva într-o lume a frumuseții, a înșelătoriei și a cruzimii, singura armă a lui Emryn împotriva lor era sufletul ei. Dar cât va dura până și-l va pierde? Fragment din romanul "Cântecul umbrelor. Volumul 1: Palatul de spini" de Eliza Mazilu: "Emryn nu îi oferi șansa să ridice vreun deget. Ceva adânc din ea mormăi și se trezi la viață, făcându-i sângele să clocotească cu furie. Își izbi pumnul de pieptul lui și-l trimise zburând în capătul celălalt al încăperii, ca să aterizeze într-un coș plin de ouă. Frații lui s-au uitat către Bran și apoi către ea, mârâind zgomotos. Apoi toată hala explodă. Rafturile se răsturnară, mâncarea și hainele zburară în toate părțile, armele se înfipseră în pereți. Aerul din jurul ei zumzăia cu electricitate, învelind-o, îmbrățișând-o. Emryn nu-și putea opri zâmbetul ce i se iscă pe chip, privind cum cei doi băieți se holbau la ea cu groază. Tot calvarul din jurul lor îi făcuse să se îndepărteze cât mai mult de față pe care o consideraseră pradă, grăbindu-se să găsească ieșirea. Și îi lăsă. Apucă sacul plin de pe jos și se repezi către scară, nepăsându-i de faptul că distrusese toate proviziile sclavilor. Voiau să o vadă moartă; acum ea avea să-i vadă cum mureau de foame. Se cățără cu o viteză inumană și imediat ce ajunse pe acoperiș, trânti trapa și puse lacătul la loc. Corpul îi era mistuit de adrenalină ce-i pulsa prin vene și de ceva - altceva - mult mai puternic de-atât. Darurile pe care se chinuise să le mascheze cu atâta grijă timp de nouăsprezece ani ieșeau la suprafață și cereau să fie folosite. Mintea îi era atât de încețoșată, încât nici nu observă mulțimea de oameni din fața dadirii, arătând către ea și strigând. Până aici i-a fost. Încercă să găsească alte ieșiri, să ocolească clădirea sau să... Aruncă o privire și în celălalt capăt și înjură colorat. Era înconjurată din toate părțile și toată lumea o văzuse. Nu avea cum să fugă, așa că a coborât pe aceeași scară, pregătindu-se pentru ce era mai rău. De îndată ce ajunse jos azvârli sacul într-un colț și își înfipse unghiile în palme, suficient de tare încât să curgă sânge. Nu avea să le ofere adevărul pe tavă. - Are magie, am văzut-o, a distrus toate proviziile!, strigă Bran de undeva din mulțime. - Prindeți-o! Nu se obosi să se zbată când cinci bărbați masivi au prins-o de brațe și au târât-o către închisoare cu o hoardă de oameni furioși în urma ei, cerând să fie arsă de vie cât mai repede."