Parenting de rasu - plansu

Dacă aceasta ar fi o carte de parenting, probabil ar fi cea mai onestă dintre toate. Din fericire, aceasta nu e o carte de parenting (deși include și o mulțime de informații utile despre sarcina, naștere și îngrijirea copilului). E o carte despre doi oameni (jurnaliști și bloggeri din Marea Britanie) care sunt și părinți. Despre multele lor momente de panică și îndoială, despre durerea pierderii a cinci sarcini, despre două nașteri împleticite, despre sute de momente caraghioase care probabil li s‐au întâmplat tuturor celor care au decis să nască și crească ființe umane. Concluzia autorilor (o mamă și un tată) este că nimeni nu se descurcă grozav în povestea asta cu parentingul, dar că majoritatea dintre noi facem totuși o treabă destul de bună și că singurul lucru care ne salvează când cădem în fundul fântânii este să aducem cu noi ceva de mâncare și să râdem de toată situația. Despre asta este Parenting de răsu’‐plânsu’, despre a râde cu lacrimi de tine și de alții ca să nu te sufoci de plâns când jobul full time de a crește copii pare să te depășească (și știm cu toții că asta se întâmplă foarte des când ai în grijă ființe mici și adorabile). Educație cu blândețe este o colecție coordonată de  Ioana Chicet-Macoveiciuc. Fragment din volumul "Parenting de rasu - plânsu" de Anna Whitehouse și Matt Farquharson: "Planul meu parental e dureros de simplu: dă-i de ales. În numele tuturor dinozaurilor, prințeselor, a împărțirii în bleu și roz din anii 1980, lasă copilul să-și aleagă calea. Apoi lasă-l să se răzgândească în fiecare zi, în fiecare minut sau în fiecare secundă, dacă așa-i place. Pentru că femeile nu sunt mereu o nuanță drăguță de roz și bărbații nu sunt mereu pasionați de albastru; uneori ne place un dinozaur diplodocus, în alte zile, o coroniță în culori pastelate, încrustată cu cristale Swarovski. Am depășit toată compartimentarea aia arhaică. Și aici intervine cuvântul cu I, în ciuda conotațiilor lui ușor demodate: încredere. Iată. Nu există nici o posibilitate să aduc în discuție acest cuvânt fără ca revistele cu coperte lucioase să nu-mi reverse peste materia cenușie „zece trucuri pentru sporirea încrederii" sau chiar mai rău. Cuvântul ăsta a fost atât de exploatat în media, încât a ajuns un șir nefericit de litere pe care nu mai vrea să le folosească nimeni. Dar se află în centrul tuturor lucrurilor pe care mi-am concentrat (și îmi concentrez) eforturile părintești când vine vorba de Mae. Încrederea este cheia veche și perimată care deschide toate porțile posibilității - mersului, vorbitului, aspirației de a deveni o „persoană care face sandvișuri” (țelul în carieră al lui Mae din acest moment). În lipsa încrederii în sine, Mae va rămâne cu o bucată uzată de smirghel și cu promisiunea unor lucruri mărețe de cealaltă parte a ușii grele din stejar: „Șlefuiește în continuare, păpușica, și s-ar putea să ajungi de partea cealaltă". Pentru acei primi pași șovăitori și pentru momentul acela când a spus „mama" (probabil că a fost „lamă", animalul ei preferat, dar l-am asumat chiar și așa), încrederea a fost în centrul a tot ceea ce-mi doresc că Mae să prețuiască pe măsură ce se va transforma într-o femeie minunată. O femeie care nu se va gândi niciodată să tragă ceva pe nas și nu va intra în zona iubiților decât la douăzeci și unu de ani, când va fi complet calificată să-i separe pe cei care merită de idioți. Dar cum „înveți pe cineva" încrederea? Nu e chiar același lucru cu bătrânul abecedar, și unde naiba e Strada Sesame' în discuția asta? Big Bird - e timpul să nu mai fâlfâi din aripi și să zbori, prietene cu pene!”