Poeta modernă ca abordare, dar romanțioasă prin natura poeziilor, Romita Mălina Constantin imaginează viața ca poezie, că o suită de imagini, onirice, suprarealiste în care cuvintele se interferează între vis și bolta divinului : (hai-hui prin do-re-mi): ”ei mă învață cum să cresc în casă o sălcie cu buze cărnoase și plete mai jos de solduri/apoi să treier pietrele și să dărâm acoperișul/deși e aproape ilegal să dormi sub stele/îmi arătă cum să zgârii păpușile Matrioșka/trezindu-mă dimineața ca o lupoaică/ce se amestecă cu oamenii în vreme de secetă/cu toate că o parte din mine e ușor îndrăgostită/de fructele paradisului și de litera X/am o identitate schimbată/un vis nebun numit poezie”. O bogăție de trăiri încredințate dezinvolt unor cascade de cuvinte, în mijlocul naturii ca martor al iubirii și în pulsații în comuniune spirituală cu universul și sistemul planetar. Ea așterne iubirile, elanurile sentimentale, dorințele, fantasmele, bucuria de a fi într-un ocean de iubiri (filiale, maritale, maternele, amicale). Poeta ne inundă cu simțiri vibrante, deși evoluează și spre cerebral (un semn de evoluție certă ,de maturitate artistică) evitând dulcegării inutile. E pe cărările destinului, mereu admirativă, mereu îndrăgostită de tot ce o înconjoară, o Casandra care face apelul de a trăi numai și numai prin iubire și dăruire altruistă de sine, sacrificiul pe altarul marilor sentimente părându-i-se sediul misterului vieții, asumat printr-o credință religioasă autentică (ascultă, /veșnicia stă la masă cu noi / e atât de naivă încât ne arată buzunarele/în timp ce zilele cad de pe ziduri înalte/și strig; veniți, veniți, treierați-mi sângele/în cimitirul de la marginea drumului) Angela Nache Mamier, scriitor român (Franța) Fragment din carte: contrarii mute din silueta mea cu limba de foc de-aș putea săruta lutul până la uitare cât să nu mai încapă un vârf de ac în zbatere să pot șterge ziua care se aranjează în oglindă ca o cocoță cu pălărie gata de a ieși pe străzi la radio se anunță că Frankenstein a clădit o biserică în timp ce tunelul de care toată lumea vorbește se topește în întuneric mă strâng în neștire pe buzele celui dezbrăcat și mă spintec scheunând fără oprire de parcă un milion de urechi mai pot auzi tânguirea sau numai așa rafala uciderii poate penetra rotația completă a istoriei dar mărul nu-și aruncă frunzele. podurile nu-și zidesc ferestrele, cutremurele nu violează biata mea inima nu un nou-născut nu poate trăi în trivialul meu maraton, bărbații nu cioplesc în salina slujba de Duminică și nici rănile nu se închid ca niște grădini suspendate când sunt în afara triunghiului o, de-aș putea fluiera prin focul luminii toată lumea aceasta dincolo de trup în fiecare înfometare cineva îmi rotește o blană de lup nu mai cunosc frontiera sau poate că moartea e o misiune ce trebuie împlinită e o solie de iubire în suspin unde răbdarea Ta, Doamne, e un izvor preludiu încifrat după o perdea de înțelepciune ascunsă înțelegerii omului dacă îmi stai cruce la toate răspântiile cum stă mamă la capătul patului am să urc irepetabil prin somnul meu și-am să fiu Sânge din Sângele tău cuvânt în toate botezat până ce orice poem de dragoste se va legăna în silabe asemenea îngerilor care trâmbițează așezarea pe Tron și dacă sunt un neajutorat copil în depărtarea de Tine ca o scufundare în vis Te aștept nevăzut și clădit în mine vreau să Te cunosc, Doamne ascultă-mi plângerea și apără-mi ochii de somn
