Pas in doi

La 32 de ani, Russell Green are totul: o soție uimitoare, o fiică iubitoare de șase ani, o carieră de succes în calitate de director publicitar și o casă de senzație. Își trăiește visul, iar centrul universului său este însăși căsnicia cu Vivian. Dar, sub pojghița strălucitoare a acestei existențe perfecte, încep să apară fisuri și nimeni nu este mai surprins decât Russ atunci când viața i se dă peste cap. În câteva luni, Russ trezește fără slujbă, fără soție, îngrijindu-și singur fiica și încercând să se adapteze la o realitate nouă și încurcată. Aruncându-se în nebunia vieții de părinte singur, Russ se îmbarcă într-o călătorie temerară și plină de satisfacții – una care îi va pune la încercare abilitățile și resursele sale emoționale dincolo de tot ceea ce și-a imaginat vreodată. fragment din roman: "După ce i-am stins luminile și m-am gândit că am ajuns în punctul în care nu mai puteam ține pasul cu London, am mers în garaj și mi-am scos bicicleta afară. O aveam de ani de zile și, ca și bicicleta lui London, era mai mult neglijată decât deteriorată. Am curățat-o și am uns-o, am adăugat vaselina la pinioane și am umflat roțile înainte să o încerc la o plimbare. Era destul de bună, m-am gândit, și intrând înapoi în casă, mi-am așezat laptopul pe masa din bucătărie. Am intrat pe YouTube și m-am uitat la mai multe reclame diferite ale lui Cal Worthington, gândindu-mă că Taglieri avea dreptate, cântecelul era vesel și bătrânul Cal îl avea mereu pe câinele lui Spot, care era întotdeauna un animal exotic. Spoturile erau memorabile, dar totul se rezumă la a face negustorie. Nu e de mirare că un copil ar vrea să-l întâlnească pe furnizorul de mașini, dar nu eram atât de sigur că ar inspira clienților din teren încrederea necesară ca avocat. M-am uitat din nou la reclamele lui Taglieri. După aceea, am notat numărul de telefon pe un carnețel și am potrivit numerele cu literele, întrebându-mă dacă aș fi putut inventa un cuvânt sau două ca să fac numărul de telefon mai ușor de ținut minte. Nu mi-a venit nimic imediat în minte cu numărul pe care-l avea, dar dacă ar fi adăugat un al doilea număr de telefon gratuit, poate că aș fi putut face ceva. Mai întâi m-am gândit doar să-i scriu numele de familie, dar erau opt litere și șapte cifre, așa că nu ar fi mers, chiar dacă oamenii își puteau aminti cum să rostească Taglieri, ceea ce era îndoielnic. Puteam face ceva de genul C-A-S-T-I-G-A sau T-A-G-I-S-I-Ț sau chiar B-U-L-L-D-O-G, dar niciunul dintre acestea nu părea foarte potrivit. Speram să-mi vină în minte ceva mai bun. Deși știam că afacerea lui Taglieri ar avea de câștigat din alte forme de publicitate, m-am concentrat mai întâi asupra reclamelor, pentru că, știam că era o limbă pe care ar fi înțeles-o. Cum puteam atunci să le fac mai bine - și destul de diferite - ca să-l ademenesc să facă schimbarea? Am petrecut următoarele câteva ore notând mai multe idei până când începuseră să prindă forma: Sa, renunțe la birou și la costum, în schimb, să-l arătăm pe Taglieri în afara tribunalului, într-un pulover, arătând prietenos, precum cineva căruia îi păsă cu adevărat. Un scenariu similar, dar mult mai... familiar și lejer în atitudine și mod de vorbire. Cu siguranță diferite, dar nu eram sigur că se ridicau chiar la nivelul lui Cal Worthington. Poate pentru că eram obosit, dar continuând însă să mă joc cu diverse sloganuri și idei de imagini, mintea mea se tot îndreptă spre ridicol. Ai vrut negustorie pură? Ce zici să, te îmbraci într-un costum de supererou și să treci prin uși ca să învingi directorii răi de asigurări? Sau ce zici să te să înfășor în steagul american pe care să pun imagini cu vulturi pleșuvi, ca să arătăm cât de încredere poți fi? Sau poate ai vrea să te pun să faci lucruri interesante, cum ar fi să spargi plăci de lemn ca un expert în karate, ca să arăți că ești pregătit să faci orice este nevoie ca să câștigi? Pe măsură ce mi se derulau imaginile în minte, mă trezeam râzând din când în când, chiar dacă nu mă puteam imagina vreodată folosindu-le. Creativitatea și originalitatea erau în regulă, dar oamenii răniți nu voiau prost gust. Ei aveau nevoie de cineva cu experiență și tenacitate și de încredere, și am fost izbit de ideea că, în loc să încerc să fac toate acestea singura reclamă, aș putea capta acele idei în mod individual, într-o serie de reclame... "