Cartea Pinocchio PDF

Pinocchio, celebra păpușă din lemn cioplită de meșterul Geppetto, și-a început peripețiile în 1881, când părintele său literar, scriitorul și jurnalistul florentin Carlo Collodi (1826 – 1890), a început să le publice, în foileton, în Giornale per i bambini (Revista pentru copii). Doi ani mai târziu, în 1883, povestirile aveau să fie reunite în volum sub titlul Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino (Aventurile lui Pinocchio. Povestea unei păpuși de lemn), iar primul ilustrator care a avut cinstea de a-i conferi un chip lui Pinocchio a fost Enrico Mazzanți. Cel care l-a făcut însă celebru pe Pinocchio a fost Attilio Mussino, care, în 1911, a ilustrat cartea într-o manieră atât de atractivă, încât aventurile năstrușnicei păpuși de lemn i-au cucerit definitiv și pe cei mici, și pe cei mari. O nouă înfățișare a personajului, încântând copilăria multor generații de cititori, avea să-i aparțină lui Walt Disney, odată cu lansarea în 1940 a cunoscutului său film de animație. Urmând exemplul lui Geppetto, numeroși ilustratori din întreaga lume și-au făcut propriul Pinocchio, după cum au înțeles și au iubit ei păpușa de lemn.   Pinocchio se numără printre cele mai traduse și mai iubite cărți din literatura italiană, fiind cunoscută pretutindeni în lume. Mesajul ei profund uman, surprinderea fină a psihologiei copilului, pitorescul personajelor, împletirea abilă a realului cu fantasticul și, mai ales, umorul captivant și vioiciunea stilului reprezintă doar câteva dintre calitățile care o înscriu printre capodoperele literaturii universale pentru copii, alături de scrierile lui Hans Christian Andersen, Charles Perrault, Jacob și Wilhelm Grimm, Lewis Carroll, Rudyard Kipling sau L. Frank Baum Fragment: " Pinocchio fu cuprins de o bucurie așa de mare și de neașteptată, încât puțin lipsi să nu leșine. Ar fi râs, ar fi plâns, ar fi spus o groază de lucruri; în schimb, bâlbâia năucit fran-turi de cuvinte, fără rost. în cele din urmă, izbuti să slobozească un strigăt de bucurie, deschise larg brațele, se aruncă de gâtul bătrânelului și începu să strige:     — O, tăticul meu drag! Te-am regăsit în sfârșit! De-acum înainte n-o să te mai părăsesc niciodată, niciodată, niciodată!     — Oare ochii mei spun adevărul? zise bătrânelul, frecându-și ochii. Așadar, ești chiar tu, dragul meu Pinocchio?     — Da, da, eu sunt, chiar eu! Iar dumneata m-ai și iertat, nu-i așa? O, tăticule, ce bun ești!... Şi când te gândești că eu, în schimb... O, de-ai ști câte nenorociri s-au abătut asu-pra mea și câte lucruri mi-au ieșit pe dos! închipuiește-ți că, în ziva în care dumneata, bietul meu tătic, ți-ai vândut pelerina ca să-mi cumperi abecedarul să merg la școală, eu am fugit să văd marionetele, iar păpușarul voia să mă pună pe foc, ca să-și pârjolească berbecul, apoi mi-a dat cinci monede de aur, ca să ți le aduc dumitale, dar eu m-am întăl-nit cu Vulpea și Motanul, care m-au dus la hanul „La Racul roșu", unde au mâncat ca niște lupi și, fiindcă am plecat singur, noaptea, m-am întâlnit cu tâlharii, care s-au pus să alerge pe urmele mele, și eu fugi, și ei după mine, și eu tot fugi, și ei tot după mine, și fugi, și fugi, până când m-au spânzurat de o cracă a Stejarului cel Mare, și Copila cea frumoasă cu păr azuriu a trimis după mine o trăsurică să mă aducă; iar doctorii, după ce m-au consultat, au spus îndată: „Dacă nu e mort, înseamnă că e încă viu", și atunci mi-a scăpat o minciună și nasul a început să-mi crească și nu mai încăpea pe ușa odăii, din care pricină m-am dus cu Vulpea și Motanul să îngrop monedele alea patru de aur, că una o cheltuisem la han; iar Papagalul a început să râdă și, în loc de două mii de monede, n-am mai găsit nimic; iar Judecătorul, când a aflat că am fost jefuit, m-a trimis la închisoare, ca să dea satisfacție hoților; după ce am ieȘit de acolo, am văzut un ciorchine de strugure vie și m-am prins în cursă, iar țăranul, pe bună dreptate, mi-a pus zgarda de câine, ca să fac de pază la cotețul găinilor și, când mi-a recunoscut nevinovăția, m-a lăsat să plec; iar Şarpele cu coada fumegândă a început să râdă, de i-a plesnit o vână în piept, și așa m-am întors la casa Copilei frumoase, care murise; iar Porumbelul a văzut că plâng și mi-a zis: „L-am văzut pe tatăl tău, care-și făcea o bărcuță, să meargă să te caute", la care eu i-am spus: „Ah, de-aș avea și eu aripi!", iar el mi-a zis: „Vrei să mergi la tatăl tău?", și eu: „As vrea! Dar cine mă duce?", și el: ,,Te duc eu", iar eu i-am spus: „Cum?", și el: „Urcă-te în spinarea mea", și așa am zburat toată noaptea; apoi, dimineața, toți pescarii ce se uitau în largul mării mi-au spus: „E acolo un biet om într-o barcă, gata să se înece", iar eu, de departe, te-am recunoscut îndată, pentru că îmi spunea mie inima, și ți-am făcut semn să te întorci la țărm.     — Şi eu te-am recunoscut, zise Geppetto, s i m-aș fi întors bucuros la țărm, dar cum era s-o fac? Marea era agitată și un val mi-a răsturnat barca. "