Plotin. Despre nemurirea sufletului

    ”Sufletul pur are conștiența unității interiorului cu exteriorul; el descoperă că exteriorul este o formă a interiorului. Un astfel de suflet este intelect și trăiește într-o lume a eidelor pure, care nu este un spațiu situat aiurea, ci modalitatea de raportare la lucruri a sufletului curat. Aceasta este viața divină a sufletului, care cunoaște experențial fiecare eidă. Eidele sunt realități, nu concepte, și se cunosc prin ființare, nu prin concepere. Cunoașterea unei eide este echivalentă cu experiență pe care sufletul o are în compania lucrului care o întrupează. în aceasta constă înțelepciunea, ca mod de existență al înțeleptului:” (Autorul)      Fragment din volum:       “IV. DESPRE NATURA SUFLETULUI (85.44-14.14)       1. Natura problemei (85.44-46)     În ce constă, așadar, substanța lui? Dacă nu este nici corp și nici o afecțiune a corpului, ci acțiune (ππρᾶϛιϛ) și facere (ποίησιϛ), și multe lucruri [sunt] în el și [provin] din el, fiind o substanță distinctă de corpuri, de ce fel este [substanța aceasta]?     Pasajul acesta deschide cea de-a patra și ultima parte a tratatului despre nemurirea sufletului. Până aici, Plotin nu face altceva decât să argumenteze împotriva unor teorii pe care le considera greșite, urmând ca de acum înainte să-și prezinte propria lui viziune. Aici se află joncțiunea dintre partea critică și cea constructivă a tratatului. Ideea de la care pornește este aceea că sufletul este o substanță independentă și de natură necorporală. În opinia lui Brehier, în ideea de suflet, Plotin unește concepția animistă, reprezentată de stoicii, cu concepția orfico-pitagoreică, deși aceeași dualitate a concepției despre suflet există deja la Platon, iar Plotin era conștient de lucrul acesta. Necorporalitatea sufletului a fost îndelung argumentată mai sus, autonomia să însă se întemeiază pe patru aspecte: pe faptul că nu este o afecțiune a corpului, așa cum s-a demonstrat deja, pe faptul că este acțiune și facere, adică putere, pe faptul că multe lucruri sunt în el, adică dispune de o structură specifică, și pentru că multe lucruri provin din el, ceea ce îi conferă statutul de cauză. Rezumând aceste lucruri, autonomia sufletului și, deci, substanțialitatea lui sunt demonstrate de faptul că este o putere autonomă și că posedă o structură specifică.     Astfel, se întreabă Plotin, dacă sufletul este o substanță de genul acesta, care ar putea fi natura lui? Această ultimă parte a tratatului va încerca să răspundă acestei întrebări."