Poemele. The poems

Cred că lui Alexandru îi era frică de telefon. La telefonul fix preferă să răspundă altcineva din familie înaintea lui, căci îl socotea un punct vulnerabil prin care oricine îi putea intra în intimitatea casei. Cât despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea așa ceva. Cred că în mintea lui mobilul era o fisură în blindaj, o fisură prin care intrau cei care voiau să-i fure Timpul lui, hoții de Timp. A rămas celebra unica tentativă a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a căutat acasă, dar a aflat că este la pescuit. L-a găsit pe malul apei, cu ochii ațintiți pe plută. L-a salutat. – Ce vrei? l-a întrebat Alexandru, iritat. – Am venit să-ți fac un cadou, i-a răspuns prietenul și i-a întins o cutie colorată, strălucitoare, fațoasă. Prozatorul a lăsat undița jos, a deschis cutia, a luat telefonul în mână și l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat că aparatul e „nou-nouț”, performant, nicidecum vreun „second hand”, că are și cartela în el și că e un dar „din inimă” pentru el. Alexandru a mai vrut să știe: – Mi-l dai cu împrumut, pe câte zile? – Nu cu împrumut, ți-l dăruiesc! – Adică de acum înainte e telefonul meu, îmi aparține? – Sigur că da. – Și pot să fac ce vreau cu el, n-o să mi-l ceri înapoi? – E al tău, n-o să ți-l cer înapoi niciodată. Prietenul i-a format numărul, iar telefonul a început să sune în mâna lui Alexandru. El a zâmbit și… a aruncat telefonul care sună în apă, aproape de plută. Apoi a luat undița în mână, i-a întins cutia goală prietenului generos și i-a făcut semn să plece că-i deranjează peștii. Ce are a face istorioară despre telefon cu poezia? Foarte multe, cel puțin în mintea mea. Căci prietenul meu a avut o relație cu totul deosebită cu poezia. Și nu greșesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie. Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie. A intrat în literatură ca poet. Avea o bibliotecă foarte bună (exigență) de poezie. A tradus multă poezie în română. Știa multe poezii pe de rost. De câte ori, rar, scria câte o poezie, mă căută, mă băgă într-o cârciumă și mi-o citea. Eu când scriu o poezie și o citesc prietenilor am o voce de învingător. El avea în voce un ton de confesional, ca și cum ar fi făcut un păcat și aștepta o inevitabilă pedeapsă. Scria rar și-mi citea poezia oarecum scuzându-se, oarecum cutremurat, că el nu a vrut, dar a fost obligat. Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înțeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat ca cineva încearcă să-i fure „lumina ascunsă în lucruri”. Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo. Ca și cum în miez de noapte ar fi auzit telefonul sunând de sub apă. Și în receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extremă urgentă ale clenilor, mrenelor, porcușorilor, cărașilor și șerpilor de apă, cei cu capul plin de flori, ca un mormânt. Ion Mureșan