O infernală combustie internă a unei lumi mistuite de suferință se relevă într-o viziune plutonică, scrutătoare de abisuri, unind reveriile htoniene ale voinței (răzbunare, revoltă, vizionarism), năzuința eliberării de sub tirania nopții (mesianismul), cu turbulența vulcanică a apei violente și puterile focului purificator. Sub aspectul de poezie socială, patriotică sau politică, numai aparent limitată la situația Ardealului de până la 1918, stă aprins rugul unui vizionarism ce răsfrânge suferința asupra întregului univers. În ceea ce are mai durabil și profund, poezia lui Octavian Goga descinde din zona plutonicului eminescian, de unde “auzi eterna lumilor durere” (ca în poemul Înviere din volumul Ne cheamă pământul) - Ion Simuț
Octavian Goga operează cu o sumă de elemente lexicale pe care le ia ca simboluri în toată poezia sa. Atitudinea fundamentală a sa e aceea a poetului care e copleșit de jalea unei lumi, care trăiește durerea și zbuciumul mulțimii și care năzuiește către o viață echitabilă de dreptate și libertate. Cristalizarea lirică a acestei atitudini se realizează prin cuvinte, expresii și imagini cu valoare de simbol, printr-un stil figurat. Ca poet al satului, al suferinței țăranimii, Goga își extrage materialul lexical al stilului său din vorbirea curentă în această lume. Versurile sunt alcătuite din cuvinte elementare, comune, pe care le toarnă însă în imagini de mare profunzime lirică, cum reiese din citatele cu care am încercat până acum să definim poezia lui Goga. Transpunerea lectorului în mediul ardelenesc, căci Octavian Goga este în primul rând un poet al Ardealului, se realizează, sub raport lexical, prin câteva provincialisme presărate echilibrat și armonios în cuprinsul poeziilor. - Teodor Vargolici
