Poezii

    "Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută și de deznădejde tragică. Era vremea cînd se sfărîmau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuie să se fi dărîmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă. Conștiința obștească pălea; omul privea încruntat și trist. Cînd conștiința suprema se stinge, se face noapte în suflete. Și soarele stă gata să apună. Razele sale din urmă întindeau pe cerul odată limpede o mantie de purpură și aur. Mulțimea privea înfiorată, căci apropierea întunerecului este totdauna înfiorătoare. Pe buzele sale vinete rugile triste erau șoptite cu teamă, ca într-o biserică veche. Eu n-am fost decît un glas dintr-o mulțime." - ȘTEFAN PETICĂ (1877-1904)     Fragment din cartea de poezii de Ștefan Petică:   "Ochii mari și melancolici,   Triști de visele duioase,   M-au privit odată dornici   Pe sub gene mătăsoase.   Și în caldă tremurare   Din adînca lor ispită,   Ei păreau o rugă care   Se înălță tăinuită.   Fata pală ca petala   Rozelor de primăvară   Se-nclină cu ideală   Rafaelică fecioară.   De-al său zîmbet, ca și blîndul   Suflet îmbătat de rouă,   Înflorea extatic gîndul   Fermecat de viața nouă.   Iar cu sbor de aripi fine   Cobora pe raze clare   Din înalturi cristaline   Lin, albastră-nseninare.   Și dorința chinuită,   Groaza mea de altă dată   Fu o umbră rătăcită   Peste-o seară parfumată." (Din ciclul "Fecioara în alb, II")