"Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută și de deznădejde tragică. Era vremea cînd se sfărîmau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuie să se fi dărîmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă. Conștiința obștească pălea; omul privea încruntat și trist. Cînd conștiința suprema se stinge, se face noapte în suflete. Și soarele stă gata să apună. Razele sale din urmă întindeau pe cerul odată limpede o mantie de purpură și aur. Mulțimea privea înfiorată, căci apropierea întunerecului este totdauna înfiorătoare. Pe buzele sale vinete rugile triste erau șoptite cu teamă, ca într-o biserică veche. Eu n-am fost decît un glas dintr-o mulțime." - ȘTEFAN PETICĂ (1877-1904) Fragment din cartea de poezii de Ștefan Petică: "Ochii mari și melancolici, Triști de visele duioase, M-au privit odată dornici Pe sub gene mătăsoase. Și în caldă tremurare Din adînca lor ispită, Ei păreau o rugă care Se înălță tăinuită. Fata pală ca petala Rozelor de primăvară Se-nclină cu ideală Rafaelică fecioară. De-al său zîmbet, ca și blîndul Suflet îmbătat de rouă, Înflorea extatic gîndul Fermecat de viața nouă. Iar cu sbor de aripi fine Cobora pe raze clare Din înalturi cristaline Lin, albastră-nseninare. Și dorința chinuită, Groaza mea de altă dată Fu o umbră rătăcită Peste-o seară parfumată." (Din ciclul "Fecioara în alb, II")
