Poporul nemuritorilor

În străfundul minelor Daciei, creștinii aduși de la Roma și din întreg ­Imperiul Roman, cu ochii smulși, cu picioarele rupte, însemnați cu fierul roșu, înfometați, înlănțuiți – cetățeni români, cei mai buni ai lor, singurii buni printre români –, au făcut să se înalțe credința creștină la suprafață, așa cum se înălță grâul din semințele ascunse în pământ. Credința din aceste mine, unde putrezeau creștinii, a acoperit Dacia întreagă. O mare de rugăciuni, de nădejde; rugăciuni latine către Iisus, către Părintele ceresc, Părintele Care era deasupra Daciei. Aceste rugăciuni latine, care se ridicau din mine, nu au putut fi stăvilite de cineva. Veneau din străfunduri, având rădăcini nespus de adânci. În ultima clipă a istoriei sale, Dacia a primit confirmarea, prin acești coloniști creștini, că nu doar dacii, ci toți oamenii sunt nemuritori. Ceea ce credeau ei era adevărat. Nu se înșelaseră; noii veniți le confirmau existența vieții veșnice de dincolo de moarte. Dacii au părăsit astfel pământul, asigurați, o dată în plus, că erau nemuritori – că nici ei, nici urmașii lor nu vor muri în veci. (Constantin Virgil Gheorghiu)