Cartea Portret in sepia PDF

ISABEL ALLENDE, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. "O istorie exotică, narată de o povestitoare a cărei artă insuflă viața frământatului secol XIX..." (Los Angeles Times) "Universul ficțiunilor lui Isabel Allende este în continuă expansiune, iar Portret în sepia este o nouă stea." (Chicago Tribune) "Femeile memorabile transformă acest roman într-o epopee care adună laolaltă tragedii personale, speranțe, parabole morale, istoria unei familii și a unei țări." (El Periodică) "Un nou punct de referință al unei opere literare de excepție." (Publishers Weekly)     Fragment din volumul "Portret în sepia" de Isabel Allende:     “Bătălia pentru Lima s-a terminat la orele șase după-amiază. În zilele următoare, când au putut socoti morții și răniții, au stabilit că douăzeci la sută dintre luptătorii ambelor armate pieriseră în acele ore. Mult mai mulți aveau să moară mai târziu din cauza rănilor infectate. Au improvizat spitale de campanie într-o școală și în mai multe corturi. Vântul purta duhoarea de hoit la kilometri distanță. Medicii și infirmierii, epuizați, îi îngrijeau pe cei aduși în măsura posibilităților, dar erau peste două mii cinci sute de răniți din rândurile chilienilor și probabil cel puțin șapte mii printre supraviețuitorii trupelor peruviene. Răniții se adunau pe coridoare și în curți, întinși pe jos, până le venea rândul. Cei cu răni grave erau imediat luați în primire, iar Severo del Valle încă nu era în agonie, în ciuda pierderii de forțe, de sânge și de speranță, astfel că brancardierii l-au tot amânat pentru alții. Același soldat care îl luase în spate ca să-l ducă la spital i-a spintecat cizma cu cuțitul, i-a scos cămașa plină de sânge cu care a improvizat un bandaj pentru piciorul distrus pentru că nu se găseau nici pansamente, nici medicamente, nici fenol dezinfectant, nici opiu sau cloroform, totul se terminase sau se rătăcise în dezordinea luptei. „Din când în când să slăbiți garoul ca să nu se cangreneze piciorul, locotenente", i-a recomandat. Înainte de a pleca i-a urât noroc și i-a făcut cadou bunurile lui cele mai de preț: un paellet de tutun și bidonul cu restul de rachiu. Severo nu a știut cât a stat în curtea aceea, poate o zi, poate două. Când în sfârșit l-au luat de acolo ca să-l ducă la doctor, era inconștient și deshidratat, dar când l-au mișcat durerea a fost atât mare că s-a trezit urlând. „Rabda, locotenente, încă nu a sosit ce e mai rău", i-a spus unul dintre brancardieri. S-a pomenit într-o sală mare, cu dușumeaua acoperită de nisip, peste care două ordonanțe aruncau tot timpul alte găleți ca să absoarbă sângele, apoi umpleau aceleași găleți cu mem-brele amputate pe care le duceau afară să le dea foc într-un rug uriaș, care impregna toată valea cu miros de carne pârlită. Nefericiții soldați erau operați pe patru mese de lemn Acoperite cu tablă, pe jos erau vase cu apă sângerie în care clăteau bureții cu care opreau sângerarea monturilor și grămezi de cârpe rupte în fâșii pe post de bandaje, totul murdar și plin de nisip și rumeguș.”