Portretul lui Dorian Gray

Cea mai înaltă, precum și cea mai joasă formă de critică este o formă de autobiografie. Cei care găsesc înțelesuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupți fără a avea vreo urmă de farmec, ceea ce reprezintă un defect major. Cei care găsesc semnificații frumoase în lucrurile frumoase sunt cei cu adevărat cultivați. Pentru aceștia există speranță pe lume. Aceștia sunt cei aleși, pentru care lucrurile frumoase înseamnă frumusețe în stare pură. Nu există cărți morale sau imorale. Cărțile sunt scrise bine sau prost, atâta tot.   „... Intră fără zgomot, încuind ușa în urma sa, după cum îi era obiceiul, și înlătura cuvertura violetă de pe portret. Imediat, lasă să-i scape un țipăt de durere și de indignare. Nu putea detecta nicio schimbare, cu excepția faptului că ochii aveau acum o strălucire de viclenie, iar gura era încadrată de o cută curbată, trădând ipocrizia. Portretul era în continuare oribil – mai oribil, dacă era cu putință, decât înainte – iar roua stacojie care pata mâna portretului părea mai vie, ca și cum ar fi fost împrospătată de sânge abia vărsat. Apoi începu să tremure. Oare doar vanitatea îl împinsese să ducă la capăt această faptă bună? Sau dorința de a încerca o senzație nouă, așa cum sugerase lordul Henry, cu un hohot batjocoritor? Sau pasiunea aceea de a juca un rol care ne face uneori să facem lucruri mai nobile decât suntem noi? Sau, poate, toate acestea? și de ce era pată roșie mai mare decât înainte? Părea să se fi strecurat, ca o boală teribilă, peste degetele acelea ridate. Era sânge și pe picioarele tabloului, ca și cum lichidul acela ar fi picurat – era sânge chiar și pe mâna care nu ținuse cuțitul.”