Povestea noului nume

Al doilea volum din Tetralogia Napolitană Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romanelor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie și știe să descrie orașul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are finețea unei pânze de păianjen, dar totodată o forță a expresiei și o magie aparte, cu care creează o întreagă lume. - Huffington Post Povestea celor două prietene, Lila și Elena, continuă. Acum sunt două tinere ale căror drumuri se despart dramatic. Pe când Elena preferă să-și continue studiile, Lila se mărită, obținând astfel o condiție socială și financiară superioară originilor sale modeste, dar rămânând prizonieră într-o căsnicie nefericită. În ciuda căilor diferite pe care au luat-o viețile lor, legătura dintre Lila și Elena rămâne complexă și intensă, iar sentimentele fiecăreia oscilează, pe rând, între nepăsare, dispreț și iubire reciprocă profundă. Elena și Lila. Fiecare este pentru cealaltă prietenă genială: o potențialitate neexprimată, un imbold și un reproș, un obiect al invidiei și un orizont al dorinței. - L’indice dei libri Ferrante descrie dialogul interior feminin cu o fervoare șocant de sinceră, tulburător de directă. - Booklist O carte ce se revărsă ca o erupție a vulcanului Vezuviu. - La Repubblica Autor recomandat de Vasile Ernu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din romanul "Povestea noului nume" de Elena Ferrante "În seara aceea a început lungă, frământată perioadă care a dus la prima noastră ruptură și la o lungă despărțire. Am făcut eforturi să-mi revin. Fuseseră o mie de motive cle tensiune până atunci. Nemulțumirea ei și, totodată, dorința ei de dominare ieșiseră continuu la suprafață. Dar niciodată, niciodată, niciodată nu se străduise atât de explicit să mă umilească. Am renunțat la ieșirile mele la mezelărie. Deși îmi plătise cărțile pentru școală, deși făcuserăm acel pariu al nostru, nu m-am dus să-i spun că fusesem promovată cu note de opt și doi de nouă. Am început să lucrez, imediat după terminarea școlii, într-o librărie de pe strada Mezzocannone și am dispărut din cartier fără s-o anunț. Amintirea tonului sarcastic din seara aceea, în loc să se atenueze, a devenit gigantică, și, de asemenea, ranchiuna mea a devenit tot mai viguroasă. Mi s-a părut că nimic n-ar putea justifica ce-mi făcuse. Nu mi-a venit niciodată în minte, cum se întâmplase în schimb cu alte ocazii, că simțise nevoia să mă umilească pentru a putea suporta mai ușor umilirea ei. În curând am aflat că lăsasem o impresie bună la petrecere, și asta mi-a ușurat detașarea. Hoinăream pe strada Mezzocannone în timpul pauzei de prânz când m-am auzit strigată. Era Armando, care se ducea să dea un examen. Am aflat că studia medicina și examenul era dificil, dar, înainte să dispară spre San Domenico Maggiore, s-a întreținut oricum cu mine, copleșindu-mă cu complimente și reîncepând să vorbească despre politică. Seara a apărut chiar la librărie, luase o notă bună, era fericit. Mi-a cerut numărul de telefon, am spus că n-aveam telefon; m-a întrebat dacă făceam o plimbare duminică următoare, i-am spus că duminica trebuia s-o ajut pe mama în casă. A început să vorbească despre America Latină, unde intenționa să meargă imediat după ce își luă diploma să-i îngrijească pe cei  săraci, să-i convingă să ia armele în mâini împotriva opresorilor și a ținut-o așa mult timp, încât a trebuit să-l alung înainte ca patronul să se enerveze. În fine, eram bucuroasă pentru că, în mod evident, îi plăcusem și m-am arătat amabilă, dar nu disponibilă. Cuvintele Lilei oricum făcuseră rău. Mă simțeam prost îmbrăcată, prost pieptănată, cu un ton fals, ignoranță."