Primul om

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În 4 ianuarie 1960, pe drumul de întoarcere la Paris dinspre casa din Lourmarin, mașina în care se află Albert Camus se izbește de un platan, iar scriitorul moare pe loc. Pe scaunul din spate al automobilului este găsită o geantă cu un manuscris intitulat Primul om. Ultimul roman al scriitorului a rămas neterminat: o probă originală a geniului său, care permite cititorului să se apropie de personalitatea lui și să-i savureze din plin scriitură, mai exaltată și pasionantă aici decît în alte cărți. Inspirat din propria viață și din copilăria petrecută în Algeria, Camus își propunea, ambițios, un roman în trei părți: numai prima a fost scrisă, în vreme ce a doua este doar schițată, iar ultima lipsește cu totul. Scriitorul se întoarce, aici, spre lucrurile pe care le iubește cel mai mult: tatăl, mamă, învățătorul, străzile Algerului. Și, din mijlocul sărăciei, al muncii din copilărie și-al războiului, răzbate, totuși, fericirea tinereții.   Ciți pe mormînt data nașterii tatălui său, pe care descoperi cu prilejul acela că n-o cunoștea. […] Brusc, îl izbi un gînd care-l zgudui aproape fizic. Avea patruzeci de ani. Omul înmormîntat sub lespedea aceea și care fusese tatăl său era mai tînăr decît el. Și valul de tandrețe și de milă care-i umplu brusc inima nu era mișcarea sufletească ce-l poartă pe fiu spre amintirea tatălui dispărut, ci compasiunea emoționată pe care un om matur o resimte în fața copilului pe nedrept asasinat – ceva nu era aici în ordinea firească a lucrurilor și, la drept vorbind, nu există nici o ordine, ci doar nebunie și haos acolo unde fiul era mai în vîrstă decît tatăl. Înșiruirea timpului însuși se sfărîmă în jurul lui, nemișcat între acele morminte pe care nu le mai vedea, iar anii încetau să se mai orînduiască urmînd acel mare fluviu care curge spre propriul capăt. - Albert Camus