Psihologia relatiilor fraterne

     Frați… surori… cuvinte ce ne poartă cu gândul la hârjoana copilăriei, la conflicte mai mult sau mai puțin deschise, la frontul comun realizat câteodată împotriva părinților. Dar dacă a fi fratele său sora cuiva, a avea un frate sau o soră, implică o relație emoțională cu influențe reciproce, cu suișuri și coborâșuri, o relație care, constatăm la finalul vieții, a fost cea mai durabilă dintre toate?     Prima carte de acest fel din psihologia americană și o noutate pe piața românească, „Psihologia relațiilor fraterne” deschide drumuri într-un teritoriu emoțional intens pasional, însă adesea ascuns de privirile celor din afara fratriei, motiv pentru care a fost atât de puțin studiat.     Prin această lucrare, bazată pe cercetare și pe dovezi clinice adunate în peste douăzeci de ani de experiență, presărată cu studii de caz și creând noi perspective asupra teoriilor atașamentului, dezvoltării sinelui și apariției identității sexuale, cei doi autori aduc în lumină importanta relațiilor fraterne în cadrul terapiei individuale și familiale, permițând totodată cititorului interesat să se redescopere și să-l redescopere pe celălalt în legătură fraternă.       Fragment din volum:       „Devotamentul reciproc     Noi considerăm că loialitatea reciprocă poate fi atât unilaterală, cât și reciprocă. În cel de-al doilea caz, frații își poartă unul altuia de grijă: există reciprocitate și o întoarcere a ajutorului și cooperării. Și pentru că grija merge în ambele direcții, frații fac sacrificii în mod asumat: acești copii sunt „persoane de îngrijire”. În schimb, în cazul loialității unilaterale, unul dintre copii face toate sacrificiile fără răsplată (vezi pp. 222-245): un astfel de copil este un custode.     Iată în continuare exemple ale idealului de grijă și reciprocitate de tip Hansel și Gretel.     Evadarea din ghearele vrăjitoarei: Bob și Stan. Bob și Stan, cu doar doi ani diferența de vârstă între ei, au fost tovarăși nedespărțiți de-a lungul copilăriei timpurii. Tatăl artist și mama casnică le ofereau o viață relativ liniștită și amândoi erau disponibili emoțional. Părinții au încurajat armonia dintre frați: rar se întâmplă luptele dintre ei să depășească nivelul de trânte jucăușe și de ciondăneli prietenoase. Era o familie fericită din clasa mijlocie, financiar, iar copiii nu duceau niciodată lipsă de încurajarea și atenția părinților.     Tatăl a murit subit când Bob avea nouă ani și Stan unsprezece, așa că mama lor a fost nevoită să se angajeze ca director într-o companie. Dar moartea soțului ei a declanșat ceea ce până atunci fusese doar o predispoziție latentă spre colită. Un an mai târziu s-a îmbolnăvit și a fost supusă mai multor operații de cancer. În timpul celei de-a treia operații a intrat dintr-odată în colaps a murit pe masa de operație. Un prieten de familie le-a dat băieților lăsați în grija unei bone vestea morții mamei lor. Orfani la zece și doisprezece ani, nu aveau nicio ruda la care să meargă.”