Purificarea Istoriei Din Oglinda Scenei

Trăiască teatrul lui nenea Iancu! strigă aici un cetățean turmentat. Acela da, teatru! anume el, teatrul lui de vorbe și de afect nu ne lasă să ne prăpădim în iureșul lui „vsio pozvoleno!“ care ne transformă, acum și cu viteza Internetului, lumina (dar mai ales libertatea) dăruită de Dumnezeu în stare de necontenită uzură, familiară și politică. Să ne trăiești, nene, că teatrul tău are mult vid între replici, vid de care vorbea la timpul lui și Lao Tzu, vid în care putem construi toate mofturile prezente și viitoare, vid care echilibrează toate afectele momentelor și de acum, și de mâine, și de răspoimâine. Reiese, deci, că teatrul lui este dominat de o nouă și necontenit caragialiană mizanscenă, că spunerea textului lui din scenă în afectul momentului (cerșit și de regizor, și de spectator, și de prețurile la bere, și de puterile euro–atlantice) tocmai asta e – mizanscenă, trecere cathartică a timpului. Tal, băiete, tal, că teatrul lui e și... ...acest adagio pe care îl coborâm chiar acum adagissimo în șoaptă despre care Stanislavski spunea că trebuie să se audă și în ultimul rând al teatrului. Fiindcă timpul revoluțiilor care-și devoră revoluționarii (cum revoluția franceză l-a devorat pe Marat, așa și revoluția ploieșteană a fost devorată de bere, gazete și mici) nu a trecut (și nu va trece!), iar stridența lirei este și va fi aplaudată și pe stadionul de fotbal, și pe cel de teatru. Arta teatrului, ca arta pusă de Creator în genomul uman pentru a lumina tenebrele de ființare (necesare și ele), se poate retrage din sălile teatrale la colțul străzii, cum spunea Brecht, pe covorașul saltimbancului, cum sugera Nemirovici–Dancenco, sau pe cel al stadioanelor, cum propovăduiau Mălina și Beck. Dar nu moare atâta timp cât vremea vremuiește în omul cel destinat manifestării universale, în omul care privește, vorba lui Eminescu, undele de timp ale frunzei uscate, mânate de vânt peste metafore de geamuri explodate de teroriști și grădini de carton și celuloid spre vorba cea simplă a lui Ion Luca Caragiale, vorba care cuprinde în golurile și puștiul din cuvinte, dintre cuvinte și de după cuvinte toate comediile prezente și viitoare ale ființării omenești cu deosebită specificare ca de aici încolo „fiecare dintre eroi vorbește cum îi vine în momentul afectului.