Cartea Puzzle... In toate sensurile vol.2 PDF

Barou Nash îi înmână două conturi cu depuneri enorme în euro. Vizualizând suma incredibilă, Tyrageți și-a pierdut uzul rațiunii. "Nu se poate", protestă, ridicându-se. "Se poate, îi meriți. Cu trupul mi-ai protejat corpul, în luptele din Abidjan, încasând gloanțele-n locul meu, mi-ai salvat viața cu prețul vieții tale". Continuând sentimental: "Neavând pe cineva mai aproape, așa mi-a dictat conștiința". "E o sumă colosală...” oripilat. "Camarade, sunt bani pentru o cauză dreaptă. Impune-ți personalitatea, aduna 10 legiuni, oferă-le motivația, pentru steaua libertății poporului tău. Ține minte, eu prin suma asta nu-ți fac o favoare, e necesară s-o faci tu poporului tău, Tyrageți! Ai văzut un individ opulent să viețuiască etern? Nu. Personal, n-am ce face cu banii... (Fragment din volum ) Teo Moldovan, înstrăinat de convențiile clasice ale scriiturii, urzește din secvențe narativ-descriptive, aparent disparate, pasagere, un întreg unitar, un întreg al nimicniciei. Marasmul pierderii de sine în erotomanie, alcoolism și violența este caligrafiat cu acribie auctorială. Limbajul însuși pendulează între emfază și naturalism ca semn al frângerii, al fragmentării în însuși actul de comunicare. Puzzle este conceput ca o entitate a destrămării existențiale... Individul rătăcește într-un timp istoric atrofiat...  - Virginia Paraschiv Fragment din carte: "Deși nu se entuziasma neapărat, știa, lui Ten îi plăcea natura, diversitatea, viața ce explodă primăvara odată cu căldură, toamna diluată cu frigul. ÎI încântau murmurul apei, foșnetul pădurii, rumoarea, peisajul, formele aleatorii ale orizontului. Să asculte triluri de păsări. Să fugă prin ploaie, desculț prin zăpadă. Să se plimbe prin arealul copilăriei, să admire toate vestigiile arheologice ale Cetății Porolissum după retragerea Aureliană din Dacia. Dar, mai ales, să privească de la înălțimea malului râul limpede, dânsul, balansul bancurilor de pești. Apoi, cu picioarele scufundate în albia Jurtenii, să surprindă croazierele guvizilor peste iarba verde ce oscila și se mula după albie, în sensul scurgerii ei. Nu-i displăcea câmpia, dar nici nu se omora după ea. În schimb, marea îl fascina. La stațiunea Neptun, împreună cu Beni și Aria, au alergat matinal să prindă răsăritul, cum astrul se naște, se ridică din apă. Discul roșu, fără strălucire, îl fascina, provocându-i o emoție terifiantă, în timp ce copiii strigau uimiți de bucurie: „la! la, tați, minunea cerească". Și ea avea momente de pierdere în peisaj. Dar nu se omora după apusuri și răsărituri ca Ten. Îi plăcea mult să stea acasă, să discute cu mama, să viseze la bunăstarea lor. lubea natura, nu cu arderea lui, de parcă Ten făcea parte din ea. Și-n absența lui toate aceste elemente perene vor dăinui, își spunea Lone întristată. Și atunci, el unde va fi, sau ea? în neființă. Universul lui descompus în brațele pământului prin dezintegrare se va dișipa-n neant. - Nu e drept. Nu se poate. Ten, susură ea, suspinând. Să nu te duci, Ten. Ce fac copiii fără tine? Dar eu?... Parcă-l auzea și acum afectat de capriciile și nemulțumirile ei: „Ce să fac să fii fericită? Cât o să sufăr să te văd împlinită? Ce se zbate în tine și eu nu știu? Câte lupte interioare se dau fără să te pot ajuta?"