„Cartea mea este despre căutarea de sine, despre iubire și ura, acel amo et odi al cuplurilor dintotdeauna, despre a crede și a nu crede în același timp, despre decrepitudine și demnitate în același timp, despre lașitate și eroism în același timp, despre una, despre alta, ba chiar despre un gîndăcel cu elitrele verzi-smaragdii sau despre floarea galbenă de dovleac, deschisă ca pîlnia unui gramofon.” (O. Nimigean) „E de trei ori mai dihai decît Moartea domnului Lăzărescu, spunea Dan C. Mihăilescu. Așa e. A judeca însă Rădăcina de bucșau drept un roman strictamente realist înseamnă a-i rata complet planul de adîncime; care e, nu mă sfiesc s-o spun, acela al unui mare roman mistic. Liviu, personajul-narator, e un hibrid între Alioșa și Ivan Karamazov; iar romanul devine eposul unei conștiințe care nu poate să iubească lumea pe care vrea s-o iubească. Dar neputința de a iubi e iadul, ne învață același Dostoievski; așa încît Rădăcină de bucșau e romanul unei inițieri în infern. Cum care infern? Acesta al nostru, al tuturor. Chiar și al domnului Lăzărescu, cum bine spunea D.C.M. Nu mai puțin însă și romanul unei nostalgii a paradisului.” (Radu Vancu)
