Ratacirile fetei nesabuite

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluționar al anilor '60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este „băiatul bun“, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este „fata rea“, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard. Un roman despre bucuria și caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.      Fragment din roman:       “A doua zi m-am trezit cu durere de cap și cu oasele sfărâmate: adormisem pe jos, lângă patul în care sforăia îmbrăcată și încălțată pretinsă Natașă. Ziua părea și mai grasă decât noaptea. A dormit buștean până la prânz și când s-a trezit s-a uitat uimită prin cameră, la patul în cară se află și la mine, care-i dădeam bună ziua. Mi-a cerut direct trei mii de franci, adică vreo șase sute de dolari la acea vreme, tariful ei pentru o noapte-ntreagă. Eu n-aveam atâția bani, așa că a urmat o ceartă penibilă în urma căreia am convins-o totuși să se mulțumească cu toți banii pe care-i aveam la mine, jumătate din suma pretinsă de ea, plus niște figurine de porțelan cu care era împodobită sufrageria. A plecat răcnind obscenități, iar eu am făcut un duș lung, jurându-mi să nu mai accept în viața mea invitațiile la aventură din partea Tălmaciului.     Când i-am povestit lui Salomon Toledano eșecul meu nocturn, mi-a spus că el și prietena lui făcuseră amor până la epuizare, într-o demonstrație de forță demnă de Guinness Book. Însă de-atunci n-a mai îndrăznit niciodată să-mi propună vreo ieșire nocturnă cu doamne exotice.     Spre sfârșitul anilor șaptezeci, m-am desfătat și mi-am umplut timpul cu povestirile lui Cehov și cu literatura rusă, în general. Nu-mi trecuse niciodată prin cap să fac traduceri literare, căci știam că sunt foarte prost plătite în toate limbile, iar în spaniolă, mai prost decât în oricare alta. Dar în 1976 sau 1977 am cunoscut la UNESCO, printr-un amic comun, un editor spaniol, Mario Muchnik, cu care m-am împrietenit. Aflând el că știu limba rusă și că-mi place foarte mult să citesc, m-a încurajat să pregătesc o mică antologie de povestiri de Cehov, despre care-i vorbisem plin de încântare, asigurându-l că Cehov era și un foarte bun povestitor, nu doar un dramaturg extraordinar, cu toate că, din cauza traducerilor mediocre care circulau, nu prea era apreciat ca povestitor. Muchnik era un caz interesant. Se născuse în Argentina, studiase științele naturii și începuse o carieră de cercetător și academician pe care o abandonase brusc ca să se dedice pasiunii lui secrete, editarea de cărți."