După complexul triptic românesc Dulce ca pelinul (2008), încă insuficient abordat de critică, ștefan Mitroi ne propune o carte deliberat „realista”: Recviem pentru Tânase, mai degrabă o nuvelă românescă despre lumea de azi, dar și un convenabil interludiu scriitoricesc. Romanul „reflecta” metonimic realitatea unui județ din sudul României. În fapt, romancierul dorește să surprindă actualitatea, bazată pe o mentalitate tribală, independent de zona geografică, și unde clanurile îngemănate, funcționând endogamic, în terifiante rețele și noduri de putere, conduc piramidal balcanica noastră țară. Linia realistă nu cred că poate fi negată, iar din ea cititorul va putea absorbi verosimilitatea ca pe un tranchilizant compensator și oportun. Iată și o parafrază: „Sunt români și nimic din ce e românesc nu le e străin”. ștefan Mitroi mizează, așadar, în bună parte, pe lectura de identificare, pe voluptatea prin care ne eliberăm conștiința consumând vulgaritatea și miasmele descompunerii umanității din Celălalt.
Un bun romancier nu-și poate însă întinde inabil o asemenea capcană. El trebuie să învingă tentația primară a jurnalismului de tabloid, precum și ispita poligrafiei. Aici intervine, necesar și salvator, a doua stirpe de realism, realismul fantastic, de care autorul nu s-a dezis niciodată. ștefan Mitroi reușește, că nici un alt prozator român actual, să alterneze relatarea frustă (cu „duhoarea” ei insuportabilă) cu magia unor scurte narațiuni ce par a izvorî dintr-un imaginar infantil, din fanteziile jules-verninene ale zborului cu balonul, din excepționalele povești ale arborilor lui Petrus, din viața unor oameni mărunți care nu încetează însă să viseze. Altfel spus, să facă această lume ficțional suportabilă, căci, cum spunea Saramago (scriitorul predilect al prozatorului), „visurile oamenilor sunt acelea care țin încă omenirea pe orbita” .
Dan Caragea
