„Un histrion fantast pare Nichita Danilov în poezie, amestec de sihastru și arheu, de mag și alchimist, purtând în sine tulburări obscure și elanuri încrâncenate. Versurile sale sînt bântuite de obsesii nocturne, un aer lunatic stăpâinește imaginația poetului și-n decorul halucinant al peregrinărilor fiecare gest are valoarea unui ritual. În confuzia simbolică prefigurată în imagini ale decrepitudinii, poetul dă la iveală nostalgia discretă a purificării.” (Radu G. Țeposu) „Poezia lui Nichita Danilov este umană în sens religios. Ceea ce înseamnă că omul care se exprimă prin glasul poetului este o ființă plenară, cu rădăcinile implântate în cosmos, în istorie, în societate, în mit, în realitatea celor văzute și nevăzute. Iar problematica omului nu poate fi concepută aici fără a ține seama de confruntarea binelui cu răul. Această plenitudine a concepției, multiplicarea punctelor de vedere care se întâlnesc într-un tot complementar și dramatic, amestecând luminile și umbrele nu pentru a le contopi sau a le dispersa unele printre altele, ci pentru a le stârni diferența, asigură lirismului o valoare specifică.” (Ion Negoițescu) Fragment din poezia „Păpuși de ceară": "Îmi leagăn singur umbra ca pe-o păpușă de ceară înfășată în cîrpe o leagăn tăcut pînă adorm și apoi, așa adormit, cu capul năucit de somn ies pe ușa casei direct pe bulevardul orașului luminat de reclame unde văd trecînd un cortegiu de bărbați și femei, care își leagănă tăcuți umbrele-n brațe pînă adorm. Clipesc de trei ori și-mi scutur cu durere somnul de pe pleoape și adorm iar pornind încet încet pe urmele tuturor adormiților care trecînd încolonați pe străzi își leagănă scîncind umbrele-n brațe."
