Regele alb

    Romanul Regele alb a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Dery, Sandor Mârâi și Jan Michalski și a fost tradus în peste treizeci de limbi, în prezent existînd și un proiect de ecranizare în Marea Britanie.     Structurat în 18 capitole, fiecare echivalent cu cîte o nuvelă aproape autonomă, romanul Regele alb urmărește, pe parcursul unui an și jumătate, întîmplările, cînd hazlii, cînd dramatice, ale personajului principal, un copil de 11 ani pe nume Dzsată, al cărui tată e „reeducat prin muncă” la Canalul Dunăre-Marea Neagră din pricina semnării unei petiții cu conținut critic la adresa regimului, ceea ce îl face vinovat de „activități subversive antistatale”. În societatea profund dictatorială în care trăiește Dzsată, marcată de penurie, teamă, minciună, neîncredere, violență și frustrări, cititorul va recunoaște cu ușurință România „epocii de aur”.     Fragment din volumul "Regele alb" de Gyorgy Dragoman:     ”Pe tata îl luaseră de aproape un an și trecuseră mai mult de patru luni de cînd nu mai aveam nici o veste de la el, nici scrisori nu mai veneau, nici cărți poștale din alea, scrise dinainte, în care obișnuia să ne aducă la cunoștință că e bine și mîndru de faptul că zi de zi reușește să depășească norma, deci nu știam nimic despre el, iar pe mama degeaba o tot întrebam de ce nu ne mai scrie tata, nici măcar nu se sinchisea să-mi dea vreun răspuns, în sîmbăta aceea, după ce, a nu știu cîtă oară, am găsit goală cutia poștală, am văzut că se schimbase la față, și în timp ce urcam scările, pe mama deodată a apucat-o tusea, dar atît de tare c-a trebuit să se agațe de balustradă, am văzut cum i scutura umerii și cum se apleacă în față, și știam că de fapt nu tusesete, ci plînge, se preface doar că tușește, pentru că nu vrea s-o văd nu vrea să mă sperie, și atunci mi-am dat seama că precis se gîndește că tata murise acolo, la Canal, dar știam că asta nu se poate, mi-aș fi dat eu seama dacă tata ar fi pățit ceva, mai ales în diminețile cînd, în drum spre școală, mă uitam la fotografia lui, scoasă dintr-un vechi livret militar, pentru că aveam impresia că atunci tată, de-acolo, de la Canal, se gîndește la mine, și pentru că, atunci cînd l-au luat, îmi promisese că se va întoarce și mă va lua și pe mine cu el la mare, am văzut, deci, că mama plînge, dar m-am prefăcut că nu observ, așa c-am lovit-o, grijuliu, cu mîna peste spate, de parcă aș fi crezut-o într-adevăr că tușește, cînd am ajuns la etajul patru nu mai plîngea, a scos o batistă mare și, ștergîndu-se pe față, mi-a spus că se înecase numai, dar i-a trecut, iar eu i-am zis că atunci e-n regulă și să aibă grijă, pentru că-i dăduseră lacrimile de-atîta tuse și i s-a scurs fârdul pe obraz, așa c-ar trebui să-și șteargă fața, ea a dat din cap, spunîndu-mi doar să merg la mine-n cameră, să citesc sau să mă uit peste lecții, să merg și să nu protestez, deși prin cap nu-mi trecuse să protestez, fiindcă voiam să văd dacă soldatului de plumb, de care lăcusem rost la școală, îi vine sau nu armura pe care o meșterisem cu o săptămînă înainte dintr-o bucată de tinichea găsită printre gunoaie, tare mult aș fi vrut să se potrivească., pentru că numai eu aveam un comandant adevărat în jocul nostru de-a războiul, pe care obișnuiam să-l jucăm cu băieții, în casa scărilor, lui Feri îi turnase taică-su unul, din plumb, pe care-l pictaseră împreună, dar pe mine n-avea cine să mă ajute la așa ceva, mama nu știa de jocul ăsta, fiindcă-mi interzisese jocurile violente de orice fel, de cînd, din cauza unui asemenea joc, a ars lanul de grîu din spatele blocului, așa că m-am dus, cuminte, la mine-n cameră, cum mă rugase, mi-am scos și cartea, și caietul de matematică, pe care le-am pus pe masă, pentru că, în caz că i-ar fi trecut prin cap să mă verifice, să vadă că învăț.”