Regii timpului

   Ce ai face dacă cel mai bun prieten al tău te-ar trimite din greșeală cu o mașină a timpului fix în Persia antică, iar acolo ai fi imediat răpită de eunuci ai haremului mărețului Xerxes? Sau dacă viața ți-ar fi pusă în pericol de nenumărate intrigi de palat într-o societate unde femeia este supusă bărbatului prin tradiție? Sau dacă ar trebui să iei de soț un rege pe care deja îl cunoști din manualele de istorie, dar căruia trebuie să îi explici că un telefon nu înseamnă să vorbești cu spiritele, automobilele nu sunt care ale zeilor, iar vasul de toaletă este un accesoriu foarte util? Tinerei Mora, un normal locuitor al Los Angeles-ului din zilele noastre, iată că, din întâmplare, chiar i se petrec toate acestea. Și nu dispera, pentru că știe că propria ei personalitate este mai puternică decât niște hopuri banale precum obligatoriile călătorii zilnice între milenii, asasinate pe banda rulantă sau șocuri culturale de ambele părți. Nu dispera pentru că este o femeie hotărâtă, pragmatică, cu umor, dar și… îndrăgostită. Iar dragostea cere sacrificii, nu? Chiar dacă ajungi Regina.      Fragment din romanul "Regii timpului" de Laura Nureldin:       „Xerxes asistase la pregătire, dar păstrase distanța. Nu voia s-o stânjenească, însă era curios în legătură cu progresele ei. Fu uimit să descopere cum încet, dar sigur, grația înlocuia neîndemânarea în felul în care mânuia sabia. Desigur, era o armă mai ușoară decât cele folosite în luptă; totuși, mânuită cum trebuie, putea produce răni adânci. O dată, Akhan i se alătură și priviră lecția împreună.     — Stăpâne... Iartați-mă, dar uneori nu-mi vine să cred că au trecut doar câteva săptămâni de când am luat-o de pe stradă și am adus-o aici de-a curmezișul șeii.     Xerxes zâmbi, fără să-și ia ochii de la Moră, care încerca să-l blocheze pe Memucan cu sabia.     — Știu, Akhan. Știu. În cea mai mare parte a timpului, nici mie nu-mi vine să cred. Am senzația că a fost cu mine – adică aici – dintotdeauna. Acum nu-mi mai pot imagina cum ar fi să trăiesc fără ea.     Mora îi reperase pe cei doi bărbați și acum venea spre ei, cu sabia în mână, ștergându-și cu mâneca sudoarea de pe față. Strălucea.     — Stăpâne, Akhan... ce faceți aici?     — Ne uitam la tine cum devii războinică, zâmbi Xerxes.     — Regina, sunteți chiar talentată, spuse Akhan.     Mora părea încântată.     — O, mulțumesc. Stăpâne, ai vrea să mi te alături cândva? Ar fi distractiv.     — Să mă alătur ție? Cum adică?     — Adică să-l înlocuiești pe Memucan. O să ne jucăm frumos împreună. Ce zici?     Xerxes nu știa ce să răspundă. Oare există un protocol care interzica Regelui să poarte, în joacă, o luptă cu Regina? Habar n-avea. Și chiar dacă nu există o astfel de regulă, cum avea Curtea să privească asta?     Precaut, întrebă:     — Regina mea, ești sigură? În fața întregii Curți? Îți dai seama, sper, că dacă facem asta toată lumea va dori să privească. În fond, este ceva nemaipomenit.     — La fel a fost și prezența mea în Consiliu, și totuși cerul nu s-a prăbușit, murmură ea.     — Lasă-mă să mă gândesc și îți voi spune.”