Relatarea unui naufragiat

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură O narațiune dramatică reunind 14 episoade ale unui reportaj scris de Gabriel Garcia Mărquez pe vremea când lucra ca jurnalist. În 1955 el publicase interviul-serial luat unui marinar care a trecut pe lângă moarte dintr-o neglijență a marinei columbiene. În 1970,  Garcia Mărquez a transpus reportajul într-o carte. Luis Alejandro Velasco este marinar pe distrugătorul Caldas. După o lungă ședere în Statele Unite, pentru reparații, nava ridică ancora spre Columbia. Fiind supraîncărcată, în mare parte cu marfă de contrabandă, atunci când intră în Marea Caraibilor, valurile puternice îi mătură puntea, o dezechilibrează și, ca urmare , opt membri ai echipajului sunt aruncați peste bord. După patru zile de căutări, cei opt marinari sunt declarați morți. Cu toate acestea, Velasco a reușit să se urce în barca în care a plutit la voia curenților, fără mâncare, fără apă de băut, în fiecare zi temându-se să nu fie atacat de rechinii care dădeau târcoale. La zece zile de la naufragiu, vede în sfârșit uscatul și se salvează. Fragment din romanul "Relatarea unui naufragiat" de Gabriel Garcia Mărquez Ultimele minute la bordul „navei lup de mare" „Am ajuns în golf", mi-a spus unul dintre camarazi când m-am ridicat să mănânc. Era 26 februarie. Cu o zi în urmă mi se făcuse puțin teamă din cauza vremii din Golful Mexicului. Însă distrugătorul înainta ușor, chiar dacă se clătină puțin. Mi-am zis, bucuros, că temerile mele sunt neîntemeiate și am ieșit pe punte. Silueta țărmului se ștersese. Numai marea verde și cerul albastru se întindeau de jur împrejurul nostru. Pe puntea mijlocie ofițerul Miguel Ortega stătea jos, palid și schimbat la față, luptând cu răul de mare. Asta începuse dinainte. Încă de când nu dispăruseră de tot luminile din Mobile, dar mai ales în ultimele douăzeci și patru de ore, ofițerul Miguel Ortega nu se putea ține pe picioare, deși nu era un novice în navigarea pe mare. Miguel Ortega fusese în Coreea, pe fregată Almirante Padilla. Călătorise mult și era familiarizat cu marea. Totuși, deși golful era liniștit, a fost nevoie să-l ajutăm să, meargă pentru a-și putea face cartul. Părea un om în agonie. Nu tolera niciun fel de alimente și noi, colegii lui de cart, îl așezam când la pupă, când pe puntea mijlocie, până când am primit ordin să-l ducem în dormitor. Acolo s-a întins cu fața în jos în cușetă, cu capul pe marginea patului, gata să verse. Cred că Ramon Herrera a fost cel care mi-a spus, în noaptea de 26 februarie, că treaba avea să fie serioasă în Caraibi. După calculele noastre, urma să ieșim din Golful Mexicului după miezul nopții. În postul meu de cart, în fața lansatorului de torpile, mă gândeam cu optimism la sosirea noastră la Cartagena. Noaptea era senină, iar cerul, înalt, desăvârșit, era plin de stele. De când am intrat în Marină, m-am deprins să identific stelele. În noaptea aceea, am făcut-o cu plăcere, pe când ARC Caldas înainta liniștit spre Caraibi. "