Rudin, eroul lui Turgheniev, are aura unui personaj complex și contradictoriu. Idealist, entuziast, bun orator, cu un impact uriaș în cercurile intelighenției ruse a anilor 1830-1840 și conștient de înzestrările sale, Rudin încearcă fără succes să treacă de la sterile preocupări literar-filozofice la ceva concret, util societății. Căutările lui chinuitoare sfîrșesc în dezamăgire: el ajunge să-și vadă propria inutilitate, să înțeleagă neputința de a-și afla locul și de a da realitate cuvintelor „acțiune” și „dragoste”. Alături de Oneghin, Peciorin sau Beltov, Rudin intră în galeria așa-numiților „oameni de prisos” ai literaturii ruse. „Admir calitatea artei dumitale, e un lucru minunat. Reușești cumva să faci totul să sune adevărat fără să cazi în banalități, să fii sentimental fără să te folosești de instrumente plicticoase și să fii comic fără să îngroși nimic. E un mare talent în spatele ușurinței cu care scrii.” (Flaubert, într-o scrisoare către Turgheniev) „Povestea lui Turgheniev e acoperită de un val abia simțit de tristețe. Legăturile dintre oameni, complicațiile emoționale, tragicul și comicul, momentele de exaltare, inevitabilă înfrîngere, umilirea, toate se întrevăd că de la depărtare, toate sînt privite cu înțelegere și iertare pentru că oricum nu puteau fi schimbate. Ideea că ar fi putut fi altfel dacă ai fi ales să faci altcumva nu e decît o iluzie.” (Isaiah Berlin) Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu Fragment din romanul "Rudin" de I.S. Turgheniev "La prima vedere, fiica Dariei Mihailovna, Natalia Alexeevna, putea să nu placă. Nu era încă pe deplin dezvoltată, era slabă, negricioasă și stătea puțin adusă de spate. Dar fata îi erau frumoasă și armonioasă, deși cu trăsături cam mari pentru o față de șaptesprezece ani. Deosebit de frumoasa îi era, deasupra sprâncenelor subțiri, parcă frânte la mijloc, fruntea curată și netedă. Vorbea puțin, ascultă și privea atent, aproape fix, dorind să înțeleagă tot. Rămânea deseori nemișcată, cu mâinile lăsate în jos, dusă pe gânduri, și atunci i se citea pe chip mersul lăuntric al gândurilor... Un zâmbet abia perceptibil i se ivea pe buze și pierea la fel de brusc; ochii mari și negri se adumbreau ușor... „Quavez vous ?" o întrebă mademoiselle Boncourt și începea să o dojenească, spunând că nu se cuvine ca o fată să cadă pe gânduri și să capete o expresie distrată. Dar Natalia nu era distrată: dimpotrivă, învață cu râvnă, citea și lucra cu plăcere. Avea sentimente profunde și puternice, ascunse însă; plânsese rar și în copilărie, iar acum și de oftat oftă rar, doar pălea ușor când o supără ceva. Mama ei o consideră o fată cuminte și înțeleaptă, o numea în glumă ,,mon honn'ete homme de fille", dar nu avea o părere prea bună despre înzestrarea ei intelectuală. „Natașa mea, din fericire, este rece, nu e ca mine... Cu atât mai bine. O să fie fericită." Daria Mihailovna greșea. De altfel, rareori își înțelege o mamă fiică. "
