Rusia revolutionara

Rusia revoluționară (1891-1991) de Orlando Figes. Revoluția Rusă reprezintă o adevărată piatră de încercare pentru orice specialist în istorie modernă și contemporană. Care au fost cauzele acesteia? A fost, oare, un succes sau un eșec colosal? Se mai pot simți consecințele sale astăzi? Acestea și multe altele sunt întrebările la care unul dintre cei mai celebri istorici britanici contemporani încearcă să ne ofere răspunsuri. Orlando Figes demonstrează că Revoluția Rusă a cunoscut trei etape corespunzătoare unor generații și că, deși s-a transformat odată cu trecerea timpului, și-a păstrat, până la prăbușirea Uniunii Sovietice, aceleași idealuri și principii apărute în perioada foametei din 1891. Povestea începe cu Lenin și bolșevicii săi, care au stabilit modelul de distrugere și reînnoire a lumii care avea să fie păstrat apoi de toți conducătorii ruși, și se încheie cu Mihail Gorbaciov, considerat „ultimul bolșevic” animat de idealul transformării complete a unei societăți.  Fragment din carte: "Informat de revolta militarilor, țarul i-a ordonat din Stavka generalului Ivanov, pe care îl numise șef al okrug-ului militar Petrograd, în locul lui Habalov, să preia comanda unei forțe punitive și să instaureze dictatura în capitală. De la Moghilev, Nicolae al II-lea a plecat cu un tren către Țarskoe Selo, reședința imperială situată la sud de Petrograd, pentru a fi împreună cu soția și copiii, însă nu a ajuns decât până la Pskov. Cum evenimentele se precipitaseră, orășelul, care în epoca medievală fusese republică, nu a organizat o ceremonie oficială de primire a țarului. Comandantul Frontului de Nord a sosit la gară cu în-târziere. Prea zorit să își întâmpine suveranul, omul nu își mai pusese uniforma de gală. Era încălțat cu cizme de cauciuc. La 1 martie, comandantul suprem al armatei, generalul Alekseev, a anulat expediția contrarevoluționară. Se temea să nu piardă și mai mulți soldați, care ar fi putut să se alăture revoltei, și trăsese concluzia că singura nădejde de restabilire a ordinii era guvernul Dumei, deja existent. A doua zi, devenise limpede că numai abdicarea țarului mai putea salva armata și campania de pe front. Toți generalii îi spuseseră asta, prin telegrame trimise la vagonul lui din gara Pskov. Resemnat cu soarta, Nicolae al II-lea a fost de acord să abdice în favoarea fiului său. E greu de ghicit ce se petrecea în mintea suveranului, în acele momente de cumpănă pentru dinastie. Însoțitorii săi de la bordul trenului imperial au fost șocați de lipsa oricărei emoții. După ce a luat decizia, Nicolae a plecat să își facă plimbarea de după-amiază, apoi a venit în vagonul-restaurant, unde, ca în fiecare seară, și-a băut ceaiul."