Sa speram ca va fi bine

O autoficțiune tandră și emoționantă, care face radiografia obsesivă a durerii. - Kirkus Review   În acest roman de debut, Carolina Setterwall rememorează intensitatea îndrăgostirii și șocul pierderii bărbatului iubit. Carolina și Aksel s-au cunoscut la o petrecere, iar prima lor întâlnire, plină de pasiune, s-a transformat într-un joc al seducției care a dus la întemeierea unei familii. Pentru a face puțină ordine în haosul existențial, Carolina descrie lunile de după moartea lui Aksel, iar însemnările sale au acuratețea unui jurnal de bord. Cu o precizie de chirurg, ea dezvăluie detaliile vieții lor de dinainte de tragedie, încercând să găsească o explicație pentru destinul său nefericit. Când o nouă iubire îi iese în cale, Carolina se trezește că ea însăși dovedește atitudinea reticentă pe care Aksel a avut-o odată. Acum i se oferă șansa unui nou început – dar oare va ști ea să n-o irosească?   Bazat pe evenimente reale, Să sperăm că va fi bine este un roman despre durere în toată confuzia ei brutală, dar și un roman despre timpul care vindecă. Setterwall refuza să apeleze la acele artificii care ar aduce un plus de suspans poveștii și descrie o experiență de viață cât mai veridic și mai necruțător cu putință. - Daily Mail   Să sperăm că va fi bine are ceva din atmosfera romanelor lui Karl Ove Knausgaard. Dar vocea Carolinei Setterwall e unică prin sinceritatea sa totală, prin capacitatea de introspecție ieșită din comun. - Evening Standard Fragment din cartea "Să sperăm că va fi bine" de Carolina Setterwall "E prima dată când plec din cartier de când m-am întors acasă după moartea ta. Sunt în metrou cu mama și cu fratele meu și azi mergem la Farsta Centrum. Mă simt de parcă toată lumea mă privește în metroul pe jumătate plin. Mai e puțin și ajungem. Au mai rămas doar stațiile Tallkrogen, Gubbangen, Hokarangen. Podeaua e gri. Ivan râde mulțumit când fratele meu se joacă cu el și-i face „cucu-bau". Minutele trec greu. Metroul pare să se miște cu încetinitorul. Azi mă duc la terapeuță, aceeași care m-a ajutat mai demult în legătură cu Ivan, când zbiera din toți rărunchii și avea crize nervoase în fiecare seară, în primele șase săptă-mani de viață, și când m-am dovedit chiar eu a fi un părinte ceva mai nevrotic decât aș fi crezut. Terapeuța e de aceeași vârstă cu mine și e minunată. M-a ajutat foarte mult până acum. Planul e ca ea să mă ajute și de acum înainte. Una dintre prietenele mele, aceeași care a pus la punct programul de vizită de la mine de acasă, a sunat-o în ziua în care ai murit. I-a cerut sfatul, fiindcă ea ne cunoaște pe mine și pe Ivan și pentru că e specializată în relația dintre copiii de vârstă mică și părinți. Au discutat despre care ar fi cea mai potrivită intervenție pentru mine și au ajuns la concluzia că cel mai bine era să mă întorc la ea, chiar dacă tocmai încheiaserăm sesiunea de terapie. Acum, că are programul mai liber, mă poate primi chiar astăzi. I-a explicat prietenei mele că e important să vin repede. A spus că va putea să mă vadă de acum înainte, dacă vreau, pentru cât timp va fi nevoie."