Romanul se construiește în jurul castelului Glenveagh, spre care converg destinele personajelor de-a lungul unui secol: un proprietar de pământuri nemilos, o frumoasă americancă, un rafinat colecționar de artă, căzuți cu toții sub vraja acestor peisaje irlandeze. Un loc și o istorie reale, dar recreate de Corinne Desârzens, în atmosfera peisajelor care îi seduc, frumoase și amenințătoare în același timp, nu doar pe protagoniști, ci și pe cititori. CUPRINS: I. Puștiul curenților de aer II. Cornelia III. Colecționarul Rețete • Bibliografie Corinne Desârzens (n. 1952) este o scriitoare și jurnalistă elvețiană. A scris culegeri de nuvele, romane, relatări de călătorie și eseuri Fragment din volum: ”Mi se spunea răspicat că nu, hotărât lucru, irlandezii nu seamănă cu grecii. Eu stăruiam totuși să cred că da, văzându-i că două profiluri opuse ale aceleiași statuete. Un proverb bulgar spune că francezii au primit darul vicleniei, englezii nebunia, iar grecii darul intrigii. Intriganți, poate, și certăreți, chiar în gura mare, dar în spatele acestor lucruri, același fel de sensibilitate. Pot să izbucnească în plâns la o arie de fluier. Să doboare zei și să umble liniștiți pe drumuri. Să iubească nebunește pietrele. Să se dea în vânt după prostul gust - țin la mare preț cununile din flori de portocal, cumpără covoare cu motive grosolane. Dar și să vrăjească. În America, cele mai frumoase actrițe de cinema sunt irlandeze. În Franța, întotdeauna curge sânge grecesc prin venele celor care contribuie cel mai mult la bunul mers al magazinului Cartier. La Belle Otero? Fiica unul militar grec și a unei țigănci. Doamna Bibesco? Româncă după tată - asta îmi face plăcere pentru Romola - și grecoaică după mamă. Și apoi, mai presus de toate, grecii și irlandezii împărtășesc aceeași neîncredere, aceeași detașare: nu sunt siguri nici unii, nici alții ca un orar, o marcă nouă de pastă de dinți, oscilația unui curs la bursă, deschiderea unei case de modă, o asigurare de incendiu sau o lamă de râs le pot îmbunătăți cu adevărat soarta. Nici pe a noastră. Alesesem Irlanda și Donegal și Glenveagh pentru că de acolo se trage bunicul meu. M-aș fi lipsit eu însumi de tot ceea ce posedăm dacă n-aș fi trăit totuși, de prea mult timp, printre obiecte, atâtea obiecte. Făcute pentru alte ceruri decât acest insolent albastru grec în care îmi venea mereu să sar cu amândouă picioarele - luându-mi avânt, că Donald Duck pe trambulina lui, cu roți în loc de labe, dându-se înapoi ca să poată sări mai bine -, acestea aveau nevoie de un adăpost sigur.”
