Roman distins cu James Tait Black Memorial Prize și nominalizat la Booker Prize în anul 2005 Londra, 2003. În zorii unei zile de sîmbătă neurochirurgul Henry Perowne observă un avion cu o aripă în flăcări îndreptîndu-se spre aeroportul Heathrow. Cum în aceeași zi urma să aibă loc o demonstrație de protest împotriva războiului din Irak, Perowne nu exclude posibilitatea unei deturnări a avionului de către teroriști. Deși sursa pericolului se va dovedi a fi alta, apariția lui anunță un moment de cotitură în istorie și în viața protagonistului, pe care cititorul îl urmărește mai ales prin intermediul monologului său interior ce înregistrează diferitele evenimente ale zilei: o operație pe creier, un accident de mașină, un joc de squash și o reuniune de familie în timpul căreia atmosfera sumbră și neliniștea tot mai apăsătoare ce se insinuează printre lucruri și oameni fac loc unei violente explozive.
Fragment din romanul "Sambata" de Ian McEwan:
„Incă din 1982, de la prima lor întâlnire, când a sosit la castel la doar câteva ore după ce povestea de dragoste cu Rosalind se consumase într-o cușetă din feribotul de la Bilbao, doctorul stagiar Henry Perowne era hotărât să nu se lase tratat cu condescendență, ca un viitor fiu. Doar era un adult înzestrat cu abilitați speciale care nu erau cu nimic mai prejos decât cele ale unui poet. Prin intermediul lui Rosalind, aflase de „Muntele Fiji", poemul atât de antologat al lui Grammaticus, dar Henry nu citea poezie, ceea ce a și recunoscut fără jenă în timpul cinei din prima seară. Pe atunci, John era complet absorbit de poemele ce aveau să compună mai târziu volumul „Fără funeralii” - ultima sa perioadă de creație fecundă, după cum se va dovedi - și nu părea să-l intereseze ce nu citea un tânăr doctor în timpul său liber. Cum nu i-a păsat ori nici măcar nu a băgat de seamă că același doctor nu-i împărtășea opiniile politice (Grammaticus era un vechi fan al doamnei Thatcher), muzicale (bebopul trădase jazzul) sau pe cele privind caracterul francezilor (venali de la primul până la ultimul).
A doua zi de dimineață Rosalind avea să-i spună că încercase prea mult să-i atragă atenția bătrânului, adică exact ceea ce nu-și propusese. De atunci, renunțase să mai discute în contradictoriu, însă tot nu s-au schimbat prea multe între ei după acea primă seară, nici măcar după căsătoria cu Rosalind, nașterea copiilor și trecerea a mai bine de două decenii. Perowne păstrează distanța, iar lui Grammaticus îi convine de minune acest aranjament și se uită prin ginerele sau la fiica sa și la nepoțil lui. Cei doi sunt prieteni în aparență, iar, în adâncul sufletului, fiecare îl găsește absolut pilctisitor pe celălalt. Perowne nu înțelege cum poezia, care îi pare o îndeletnicire ocazională, precum culesul viei, poate să ocupe o viață întreagă, cum de un asemenea edificiu al gloriei egoismului e clădit pe atât de puțin sau de ce cred unii ca un poet bețiv ar fi diferit de oricare alt bețiv; în același timp, după părerea lui Perowne, Grammaticus îl consideră un meseriaș ca orice altul, un doctor incult și anost, o categorie de bărbați și femei în care are din ce în ce mai puțină încredere pe măsură ce vârsta îl obligă să depindă tot mai mult de ei.”
