Scrisori de dragoste pentru cei plecati

    Totul începe cu o simplă temă la engleza: Scrie o scrisoare unei persoane care nu mai e în viață.     Laurel alege să-i scrie lui Kurt Cobain fiindcă era cântărețul preferat al surorii sale, May. Și a murit tânăr, întocmai ca May. Curând, Laurel își face un obicei din a scrie scrisori unor oameni speciali care nu mai sunt – printre care Janis Joplin, Heath Ledger, Amelia Earhart sau Amy Winehouse. Treptat, scrisorile se transformă în jurnalul emoționant al unei adolescente care încearcă să facă față vieții de liceu, despărțirii dureroase a părinților ei, primei iubiri și, cel mai apăsător, pierderii surorii sale mai mari. Doar dacă va începe să o vadă pe sora ei așa cum a fost cu adevărat – o fată încântătoare, imprevizibilă, dar cu foarte multe probleme – va putea Laurel să se împace cu sine și să spună adevărul despre acea noapte de coșmar care i-a marcat viața pentru totdeauna.     Fragment din roman:       “Apoi ceva s-a schimbat. S-a întâmplat după ce May a început să mă ia cu ea la filme. Începuserăm jocul. Mi-a venit rândul și m-am întins pe asfalt. Liniștea pe care am simțit-o a fost oarecum altfel. Ca și cum nimic nu mă putea atinge. Trebuia doar să aștept, să aștept să vină mașina. Și când am auzit-o luând colțul, nu mi-a mai fost deloc frica. Puteam să-mi dau seama exact unde se află. N-aveam nevoie să mă uit. Îmi imaginam strada, mașina mergând. Era în față la familia Ferguson. Apoi la Padilla, la Blair, la Wunder — știam exact cât de aproape sau cât de departe. A ajuns în fața casei lui Carl și a lui Mark. Am auzit cum May a început să strige:     - Laurel! Dă-te la o parte!     Dar mai puteam să stau puțin. Am așteptat încă o clipă. Apoi m-am rostogolit, m-am ridicat și am fugit, văzând mașina cum a trecut vâjâind pe lângă mine. Când m-am urcat pe trotuar, May mi-a zis:     - Laurel! Ce naiba ai avut în cap?!     Părea că se speriase foarte tare. La fel cum mă speriam și eu din cauza ei. Îmi imaginasem că Mark o să fie mândru. Că o să batem palma. Dar el era alb la față ca o fantomă. May m-a îmbrățișat.     - Să nu mai faci asta niciodată! m-a certat ea.     - Dar am câștigat, nu?     - Da, ai câștigat, a zis May cu răsuflarea tăiată.     După întâmplarea aceea, nu cred c-am mai jucat vreodată. Și am înțeles că, în mod clar, Mark n-o să mă mai iubească niciodată. Mă schimbasem.     Auzeam ecoul vocii lui Sky răsunându-mi în urechi. Ce mama naibii faci acolo? Nu mă opream din alergat, nu știam că pot alerga atât de repede, trăgând cu nesaț în piept aerul rece. Pe străzile din cartier, peste umbrele pe care le aruncau ramurile încovoiate ale copacilor, pe lângă casele aliniate, în care părea sigur să te adăpostești. Până când tot ce mai auzeam era propria mea respirație, la fel de puternică precum vuietul oceanului."