Poezia e scrisă de oamenii cei mai triști și mai singuri din lume.
Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli și mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar de aceea că poezia cuprinde tristețea și singurătatea lumii, sublimate prin frumusețe.
Poezia e un altar al dragostei și al muceniciei.
Nu pot și nu am să pot înțelege vreodată fantoșele arogante ce se dau drept artiști.
Un poet e ca un murmur de izvor subteran, ca o clipire de rază peste un mormînt, ca o adiere vestitoare din necunoscut. Din necunoscutul tandru, care ne face atenți la cântecul chiriecilor, la gingașii crini de august, la vântul de toamnă, care a prins deja să scuture frunzele.
Poezia nu e o artă. Poezia este o suferință mai presus ca arta. Poate de aceea triștii, însingurării care o scriu de adevăratelea, s-ar cuveni să primească recunoașterea preoției lor.
Dar ei sînt atât de modești. Ei, dacă ar fi s-o spunem la direct, nici nu ar voi să iasă în fața lumii, dindărătul operei lor. Or, ei numai atunci ies, adică sînt nevoiți să iasă numai atunci când arde pământul sub picioare, când e pusă în cumpănă însăși viața neamului în care s-au născut, cu toate ale ei, pre nume - limba, istorie, datini. Atunci nu te pune cu ei, tăcuții, modestii, gingașii. Căci ai să pierzi. De aceea, că sînt luptătorii cei mai cumpliți din câți au fost pe vremuri, lamura a sufletului acelui neam, care a cutezat să-i nască. Ei, poeții, de parcă visatori, așa, de parcă nerealiști, dintotdeauna au zdruncinat din temelii marile imperii.
Dar cânta chiriecii, dar au înflorit crinii de august, dar au căzut și primele frunze, pe când gândeam: poeții sînt cei mai triști și cei mai singuri oameni din lume. Pentru că sînt oamenii Cuvântului. Iar Cuvântul e Dumnezeu. Iar Dumnezeu e Unul.
Nici trist și nici vesel. Singur. Pur și simplu singur. Poeții sînt triști pentru singurătatea Lui.
Dar nu eu am scris acestea.
Mi s-au revelat.
- Leonida Lari
Se duce vara vietii...
