Se numea Sarah

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera. Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări cu privire la propria existență. Se numea Sarah este povestea înduioșătoare a două familii unite de un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, din istoria francezilor. Bestseller New York Times, vândut în două milioane de exemplare. Un roman fascinant și obsedant. Această carte îți captează atenția de la primul capitol, iar scenele și personajele sale îți rămân în minte mult timp după ce ai terminat-o. Fragment din cartea "Se numea Sarah" de Tatiana de Rosnay "Fetița se ținea aproape de părinții ei. Străbătura pe jos strada lor, în timp ce bărbatul în balonzaid bej le spunea să se grăbească. Oare unde se duceau? se întrebă. De ce trebuiau să se grăbească atât de tare? Li se spuse să intre într-un garaj mare. Fetița recunoscu drumul - nu era departe de casă în care locuiau și de locul unde lucra tatăl ei. În garaj, bărbați îmbrăcați în salopete albastre, pătate de ulei, erau aplecați asupra motoarelor. Îi priveau, tăcuți. Nimeni nu zise nimic. Atunci, fetița văzu un grup mare de oameni, stând în garaj, cu genți și coșuri la picioare. Majoritatea erau femei și copii, observă ea. Pe unii îi cunoștea puțin. Dar nimeni nu îndrăznea să facă semn cu mâna sau să se salute. După un timp, apărură doi polițiști care începură să strige nume. Tatăl fetiței ridică mâna când auzi numele lor. Fetița privi în jur. Văzu un băiat pe care îl cunoștea de la școală , Leon. Părea obosit și speriat. Ea îi zâmbi; ar fi vrut să-i spună că totul era în regulă, că în curând vor putea să meargă acasă. Toate astea nu aveau să dureze mult, curând o să fie trimiși înapoi. Dar Leon o privi de parcă era nebună. Ea își lăsă privirea în jos, cu obrajii în flăcări. Poate că pricepuse totul greșit. Inima îi bătea cu putere. Poate că lucrurile nu aveau să se întâmple așa cum crezuse ea. Se simțea foarte naivă , prostuță și tânără. Tatăl ei se aplecă spre ea. Bărbia lui țepoasă îi gâdilă urechea. Îi rosti numele. Unde era fratele ei? Ea îi arătă cheia. Frățiorul ei era în siguranță , ascuns în dulapul lor secret, șopti ea, mândră de sine. O să fie în siguranță. "