Anotimpul ploilor

Plouă fără încetare în Paris, iar familia Malegarde - împărțită între Franța, Anglia și Statele Unite - se reunește pentru prima dată după mulți ani, pentru a sărbători a șaptezecea aniversare a lui Paul, patriarhul familiei și un arboricultor renumit. Dar când acesta suferă un accident vascular cerebral, fiul său, Linden, un fotograf de succes, se găsește blocat într-un oraș amenințat de un dezastru natural uluitor. lar când Sena inundă străzile, familia va trebui să lupte pentru a-și păstra unitatea pe măsură ce o mulțime de temeri ascunse și de secrete încep să iasă la iveală.   Anotimpul ploilor este o poveste tulburătoare și emoționantă despre o familie în criză. Pe măsură ce apele Senei inundă Parisul, bărbații și femeile din clanul Malegarde se luptă să nu se afunde sub greutatea propriilor secrete. Prin intermediul personajelor sale, Tatiana de Rosnay demonstrează că - în ciuda greutăților și a suferințelor noastre - ispășirea și vindecarea ne sunt la îndemână. - Erika Robuck   Tatiana de Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze și ruse. Și-a petrecut copilăria la Paris și Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie. După terminarea facultății, s-a mutat la Paris, unde locuiește și astăzi. A lucrat o vreme că jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L'Appartement temoin (1992), și a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies. A publicat mai multe romane în limba franceză, printre care Le Diner des ex (1996), Le coeur d'une autre (1998), Le Voisin (2000), La Memoire des murs (2003), Spirales (2004), Maka (2006). Succesul definitiv a venit odată cu apariția romanului Se numea Sarah (Sarah's Key, 2007), prima carte scrisă de autoare în limba engleză. În 2010, romanul s-a bucurat de adaptarea cinematografică a lui Gilles Paquet Brenner, cu Kristin Scott Thomas în rolul principal. A continuat să scrie în engleză și franceză, următoarele române apărute fiind Vieți secrete (A Secret Kept, 2009), Rose (2011), A l'encre russe (The Other Story, 2014)și Anotimpul ploilor (The Rain Watcher, 2018). Fragment din romanul "Anotimpul ploilor" de Tatiana de Rosnay: "Astăzi nu este nici urmă de supusenie. Fluviul s-a transformat într-un monstru noroios, lacom. A înghițit malurile, a înfulecat toți stabilopozii. Scaune de plastic, tomberoane, trunchiuri de copaci țopăie pe lângă ei și se lovesc de fundația podului cu izbituri surde. Pont Royal pare deformat, aproape la nivelul curentului care vuiește, numai vârfurile triunghiulare ale arcelor de piatră se mai văd din vâltoare. Nouă imagine îl șochează pe Linden, în același timp fascinându-l. Fluviul se târăște ca o reptilă dușmănoasă pe sub cerul plumburiu și ploaia neîntreruptă. Mulțimea din jurul lor se împinge, își face loc și aclama ori de câte ori o mobilă sau o scândură se lovește de pod. Linden începe să fotografieze, proptindu-se bine pe picioare ca să nu-l ia pe sus cei din jur. Oamenii râd, fac glume răutăcioase și țin ridicate telefoanele mobile. Observă că nimeni nu pare speriat. Pentru ei este o glumă, un spectacol. Totuși, torentul urât care se revărsă dedesubt nu are nimic nostim. Și nici vuietul lui de rău augur, în împ ce curge învolburat ca un robot în maratonul lui furios spre vest, spre Canal. Mistral și Linden își croiesc drum înapoi spre trotuar, se îndreaptă spre Concorde și Alma. Pavajul este presărat cu care de televiziune care filmează fluviul și furgonete cu antene de satelit înălțate, parcate unele lângă altele. Mulțimi de fotografi își îndreaptă aparatele spre apă. Linden trebuie să se lupte ca să-și găsească și el un loc. Le ia mai mult decât de obicei să ajungă la pont de l'Almă și la celebrul zuav, care stă în apă învolburată cu demnitate, insensibil la circul din jurul lui. Toată lumea vrea un suvenir cu zuavul cu apă până la brâu. Polițiști ineficienți încearcă să-i îndepărteze pe curioși, dar mulțimea e prea densă. Parizienii se amestecă cu turiștii, zâmbesc, fac cu mâna, strigă, privesc cu uluiala în jos la neobișnuitul spectacol. Linden vede un bărbat foarte bătrân cu pălărie, pufăie din pipă sprijinit de un copac. Ochii lui calmi, umezi privesc tot acest spectacol. Linden îl întreabă politicos pe bătrân dacă poate să-l fotografieze, iar domnul în vârstă este de acord. E o figură impresionantă, așa cum privește liniștit peste spectatorii încântați. - Nu știu ce găsesc de râs, îi spune ursuz lui Linden. N-o să mai fie așa de amuzați la noapte, când o să le între Sena în pat. Linden îl întreabă dacă crede cu adevărat că așa se va întâmpla. Bătrânul râde batjocoritor. Sigur că da! Fluviul o să se umfle și mai mult decât în 1910. Parisul se va transforma într-o mocirlă.”