Față de Secui, cu care Românii au trăit întotdeauna, în trecutul lor, în bune raporturi, să dăm dovadă de prietenie, căci ei, într-o mare parte, aș îndrăzni să spun în marea lor majoritate ne sunt frați de-ai noștri, frați pierduți, dar totuși frați, pentru care se cuvine să avem sentimente frățești. Cei care dintre ei vor voi să vină, de bunăvoie, înapoi, la sânul mamei lor, să fie bineveniți; cei ce vor stărui în situația lor de astăzi să-i considerăm drept consângeni de-ai noștri, de limbă și lege ungurească. Să căutăm însă, pe toate căile, să le arătăm originea lor etnică și să le dăm convingerea despre această origine. În lucrarea noastră de redeșteptare a sentimentului național, să nu avem nicio teama de neizbândă, fiindcă noi suntem cu dreptatea în brațe, și dreptatea acelor care merg pe căile Domnului totdeauna învinge. și de câte ori, în calea noastră, vom întâlni un Secui înalt și binefăcut, având caracteristică tipului nostru românesc – Ungurul după cum și-l descriu izvoarele istorice era în general mic, cu ochii negri și cu pomeți ieșiți – să-l considerăm ca un Roman rătăcit, care a greșit drumul în viață. Semnalând pentru moment o serie întreagă de fapte istorice, lăsăm altora după noi sarcina de a face istorie, iar noi ne mulțumim cu ceea ce ne spune poetul Ovidiu „In magnis et voluisse sat est”.
