Semne din trecut

Ideea acestei lucrări s a născut dintr un interes comun pentru filosofia lui Plotin și pentru filosofia contemporană a semnului. Lecturile noastre în aceste domenii ne au permis să observăm că maniera în care Plotin concepe ființa și lumea formelor inteligibile prezintă compatibilități și asemănări remarcabile cu anumite aspecte ale filosofiei contemporane a semnului. În pofida acestei situații, filosoful antic nu este aproape nicăieri recunoscut ca fiind unul dintre precursorii acestor teorii filosofice. Convingerea noastră însă este aceea că Plotin merită un asemenea loc, iar lucrarea de față intenționează să pună în lumină temeiurile unei astfel de teze. Ideea care animă întregul studiu este aceea că metafizica plotiniană are în mod esențial un caracter semiotic și că se dezvoltă în jurul unei teorii a ființei ca semn. Felul în care descrie natura și relațiile dintre ființele reale, adică dintre formele inteligibile, precum și ideea că ființa însăși este o manifestare a principiului unic par să indice, împreună, natura semiotică a celor care sunt. Privindu l pe Plotin din acest unghi, după cum vom vedea, se pot construi cel puțin două argumente majore în sprijinul tezei de mai sus. Primul argument are la bază faptul că filosoful antic gândește formele ca pe niște entități esențial relaționale, care se constituie reciproc, în condițiile interconectivității lor. Din această perspectivă, lumea plotiniană a formelor poate fi descrisă ca un sistem semiotic autoreferențial, în care fiecare formă componentă trimite indefinit la alte forme, demonstrându și, astfel, compatibilitatea cu principiul semiozei nesfârșite. Cel de al doilea argument se sprijină pe teza plotiniană, conform căreia ființa însăși este amprenta principiului unic. Astfel, în viziunea sa, ființa nu constituie explicația ultimă a tuturor lucrurilor, ci se află ea însăși în nevoia de a fi interpretată, principiul unic fiind singurul care se află deasupra oricărei modalități. Așadar, dacă primul argument are în vedere entitățile care constituie ființa, cel de al doilea are în vedere ființa în totalitatea ei. În primul sens, ființele sunt semne, pentru că trimit în permanență unele la altele; în sensul al doilea, ființa însăși devine semn al principiului care o transcende. Intenția lucrării este aceea de a dezvolta ambele argumente, plasându le în contextul învățăturilor plotiniene explicite referitoare la semn. Vom încerca, mai întâi, să extragem aceste învățături din pasajele care le conțin și care sunt risipite pe întregul cuprins al Eneadelor, nădăjduind să putem arăta, ulterior, felul în care Plotin face uz de ideile sale semiotice în edificarea metafizicii formelor. Prezentarea argumentelor este precedată însă de un capitol introductiv, unde vom sublinia dificultățile teoretice care l au determinat pe Plotin să dezvolte o metafizică de felul acesta. Dan Tomulet