Serafina si toiagul rasucit. Seria Serafina. Vol.2

Serafină și toiagul răsucit este volumul al II-lea din seria Serafină Serafină și Braeden pornesc în noi aventuri după înfrângerea bărbatului în mantie neagră. „Prinzătoarea de șobolani" părăsește subsolul conacului și pășește în lumea plină de strălucire a aristocrației de la Biltmore. Unde este locul ei, în pădurea plină de primejdii sau alături de domnii și doamnele elegante din lumea bună? Liniștea domeniului Biltmore este tulburată de un misterios om cu barbă, care îl caută pe „Cel Negru" și care asmute o haită de câini-lupi împotriva Serafinei. Fata scapă cu ajutorul unui băiat necunoscut care își duce traiul în pădure. Când animalele de pe domeniul Biltmore încep să se comporte straniu, Serafină își dă seama că ținutul se află sub controlul unei puteri malefice. În timp ce încearcă să-și găsească adevărata identitate, Serafină căută o cale de a înfrânge forțele rele care vor să-i distrugă căminul. Fragment din volumul "Serafină și toiagul răsucit" de Robert Beatty:   „Ea înghiți cu noduri. „Nu este un mesager.” Braeden îi spusese că armăsarii erau nărăvași și greu de mânuit — îi loveau cu copitele pe îngrijitori, îi mușcau pe oameni și, mai ales, îi urau pe ceilalți armăsari dar iată patru dintre ei trăgând la unison o trăsură. Când se uită să vadă cine conducea trăsura, i se ridică, părul pe ceafă. Capra trăsurii era goală. Caii înaintau în galop mic, într-un ritm susținut, ca și când ar fi fost mânați de o mână pricepută, însă vizitiul nu se zărea nicăieri. Serafina strânse din dinți. Ceva nu era în ordine. Simțea asta în lăuntrul ei. Trăsura se îndreptă spre Biltmore, unde toată lumea dormea și habar nu avea ce se întâmplă. Când trăsura ajunse la o cotitură și se făcu nevăzută, Serafină o luă la fugă în urma ei. Alergă prin pădure, urmărind trăsura în timp ce această străbătea drumul șerpuitor. Rochia din bumbac pe care i-o oferise doamna Vanderbilt nu era foarte lungă, prin urmare nu o împiedică la alergat, dar cu toate acestea îi era foarte greu să țină pasul cu caii. Ea gonea prin pădure, sărind peste buturugi răsturnate și tufe de ferigi. Sărea peste făgașe și urcă dealuri. O luă pe scurtături, profitând de traseul șerpuitor al drumului. Serafina începu să gâfâie în timp ce trăgea aer în piept. În ciuda agitației pe care o simțise cu câteva clipe înainte, provocarea de a ține pasul cu caii o făcea să zâmbească, ba chiar să râdă, lucru care îi îngreuna respirația în timp ce alerga. Deși era nevoită sa, sară și să gonească, era încântată de această urmărire. Caii încetiniră, brusc. Ea se opri în loc și se lasă pe vine. Caii se opriră și ei. Serafina se piti după o tufă de rododendron, la o aruncătură de băț de trăsură, și rămase ascunsă în timp ce își trăgea răsuflarea. De ce s-a oprit trăsura? Caii loveau nerăbdători cu copitele, iar pe nări le ieșeau aburi. Inima îi bubuia în piept în timp ce privea trăsura. Mânerul ușii trăsurii începu să se rotească. Ea se lăsă jos, aproape de pământ. Ușa trăsurii se deschise încet. I se păru că vede două siluete înăuntru. O pâclă întunecată, cum nu mai văzuse până atunci, ca o umbră neagră și trecătoare, o împiedică să discearnă. Un bărbat înalt și vânjos, având pe cap o pălărie de piele neagră, cu boruri largi și îmbrăcat într-o haină uzată ieși din trăsură. Avea părul alb, lung și încâlcit, iar mustața și barba cărunte îi aminteau Serafinei de mușchii care atârnau pe copacii crescuți pe stânci. Bărbatul, ținând în mână un toiag răsucit, coborî din trăsură și rămase în mijlocul drumului privind spre pădure. În urma lui, un câine-lup cu o înfățișare fioroasă se furișă afară din trăsură. Urmat de un altul. Câinii aveau trpuri mari și deșirate, capete uriașe și ochi negri, blană neagră, cu fir gros, ca a unui șobolan. Din trăsură coborâră în total cinci câini și rămaseră grupați, cercetând din priviri pădurea, după pradă. De teamă să nu scoată nici cel mai mic sunet, Serafina trase aer în piept cu mare grijă și în tăcere. Inima îi bătea puternic. Îi venea să o ia la fugă.”