De astă dată, Ioana Sandu, pe care o știm atât de bine, de când a devenit limesiană cu acte în regulă, își descoperă dublul căruia îi încredințează cele mai ascunse taine, de parcă s-ar afla în penumbra confesionalului. E o fervoare și o urgență a mărturisirii, care forțează limitele limbajului, reia formulări rostite cu alte prilejuri, cu speranța că prestigiul lor va spori sensurile noilor contexte, inovează folosind, de pildă, ca titlu al unor poeme, primul vers, astfel încât se crează senzația unei rostiri fata către fată, totul într-un efort de limpezire a unui traiect existențial și poetic exemplar.
