Sfantul Calinic si alti parinti de la Cernica

     Sfântul Calinic a primit, încă din timpul vieții, darul vindecărilor, al facerii de minuni, al prorociei. Sfințenia sa, neîndoielnică pentru contemporani, este dovedită de nesfârșitele roade ale vieții lui. Mii de credincioși s-au folosit de ajutorul Sfântului atât în timpul vieții sale, cât și după mutarea la cer.     Dar nu numai chipul marelui Ierarh Calinic va străluci în paginile acestei cărți. El a trăit printre oameni și printre sfinți. A avut ca învățători sfinți, cărora le-a fost urmaș vrednic. La rândul său, a lăsat ucenici sfinți și un model de viață monahală care rodește și astăzi la Mănăstirea Cernica. De aceea, cititorul se va întâlni și cu alți mari sfinți români și părinți cu viața îmbunătățită: Sfântul Paisie de la Neamț, Sfântul Gheorghe de la Cernica și Duhovnicul Pimen, Sfântul Irodion de la Lainici și Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului ș.a. Astfel, va descoperi că în acele vremuri grele pentru Ortodoxie și pentru poporul român, oameni vrednici să stea în corul îngerilor au trăit și au sfințit cu rugăciunile lor pământul acesta îndurerat.      Fragment din volum:       „În vremea aceea, în obște erau destui călugări cu viața înaltă. Calinic i-a urmat în toate nevoințele, ajungându-i din urmă în scurtă vreme, curățindu-și mintea și dobândind, cu darul Domnului, pacea inimii. Numeroase mărturii afirmă că toți monahii îl iubeau pentru smerenie, sinceritate și ascultare, pentru inima lui curată, în care nu se găsea nicio urmă de viclenie și de răutate. Cum avea și o râvnă deosebită pentru sfintele slujbe, de la care nu lipsea niciodată, este tuns monahism la 12 noiembrie 1808.     După o lună, la 3 decembrie 1808, în Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, Episcopul bulgar Sofronie de Vrață, refugiat în București din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon.     Sfântul Sofronie, canonizat de Biserica Ortodoxă Bulgară la 24 martie 1965, s-a născut în 1739. A dus o viață foarte grea, fiind adesea asuprit de turci, arestat și chinuit de nenumărate ori pentru bani și vini închipuite, ceea ce l-a determinat într-un final, nemaiștiind unde să se ducă, să se refugieze în Valahia anul 1803. Aici a fost primit cu cinste de către Mitropolitul Dositei și și-a găsit odihna până când s-a mutat la cer, în 1813, într-o mănăstire încă neidentificată, Mărcuță sau Mihai-Vodă din București. Cât a stat în București, Sfântul a lucrat fără răgaz pentru credincioșii bulgari refugiați aici din pricina asupririi otomane, scriind pentru ei cuvinte de învățătură și îndeplinindu-și îndatoririle preoțești, având o colaborare frumoasă cu clerul român. Sfântul Sofronie strălucea prin smerenie și prin răbdare cu care primea tot ceea ce îi rânduia Dumnezeu. Dar despre relația tânărului Calinic cu smeritul Episcop de Vrată nu se știu multe...     După tunderea în monahism, Calinic își înmulțește ostenelile și nevoințele. Au rămas relatări despre chipul palid și ochii înroșiți ai tânărului, care dobândise în scurtă vreme darul lacrimilor la rugăciune. El înțelesese de la început că este necesară multă asceză pentru curățirea de patimi, pentru tăierea voii și a mândriei, așa cum îi învață pe toți Starețul Gheorghe.”